Am încercat aici să îmi clarific puțin enervarea pe care o simt când văd colecții de citate din oameni celebri. Acest tip de antologie nu e nou, evident, dar parcă e mai exasperant ca oricând în varianta online.
Mă scoate, cred, din sărite faptul că văd cultura vândută cu amănuntul – cinci Mark Twain, șase Oscar Wilde. Cultura nu se poate aranja pe tarabă, pe bucăți fără legătură una cu alta, ea presupune că totul e context pentru tot.
Îmi dau seama că asta pare o poziție elitistă. Nu cumva, dacă ești un om care și-a investit o bună parte din viață în cărți, ai acum impresia că cineva umblă la privilegiile tale? Impresia că tu ai trudit ca să afli toate chestiile astea ezoterice, care te făceau altfel decât ceilalți, și acum te trezești că ele devin un bun al tuturor neaveniților. Simți adică același lucru pe care îl simte spontan un instructor de patinaj când vede că toate secretele lui sunt deconspirate de un altul într-un tutorial pe YouTube.
Dar nu e asta – dintr-un motiv foarte simplu. Când îi spui unui neofit secrete pe care tu le-ai înțeles în ani de muncă, ele îi intră pe o ureche și îi ies pe alta. În loc de revelație, ce aude el e o părere ca oricare alta. Și mai e ceva. E greșit să zici că ai „trudit“ ca să ajungi să știi și că de-asta ai acum niște pretenții, aștepți o recompensă. De fapt, această trudă a fost fericirea ta de zi cu zi și propria ei recompensă. La fel, e greșit să crezi că ți-ai pierdut avantajul competitiv pentru că acum toată lumea poate afla de pe Wikipedia lucruri pe care în anii ’90 dădeai cu tunul și nu le puteai afla. Să crezi asta înseamnă să nu-ți dai seama că orice informație are, existențial, pentru un individ exact valoarea efortului pe care îl face ca să intre în posesia ei. Așa că nu, după ce ai parcurs lista de citate celebre nu ai bifat problema educației. E drept că lista asta n-are nimic rău în ea, dacă distilarea e a ta. Citești, îți place mult un pasaj, îl copiezi la sfârșitul unui jurnal. Ai acolo o arhivă de lucruri care te-au topit. Dar rezumatul, condensarea nu au sens decât dacă tu – nu vreun negustor de citate – ești cel care a operat organic această reducție, cu miile de mici operații mentale pe care le presupune.
Merită, bineînțeles, să ne întrebăm dacă nu sunt și oameni care citesc doar antologii de citate din oameni celebri pe internet și care se gândesc, ha!, ce bine le zice cutare, ia să văd ce cărți ale lui aș putea să împrumut de la bibliotecă (adică ce pdf-uri aș putea descărca). Ba sunt, și e esențial accesul rapid și liber la conținut cultural. Dar nu cred că arhivele online de vorbe de duh și pastile filozofice sunt un drum al Damascului pe care mulți se convertesc la cultura mare. Din contră, bănuiesc că sunt mai numeroși cei care deprind fără să vrea în felul ăsta un anumit model de contact cu cultura, care le anulează posibilitatea de a fi deprins, în alte circumstanțe, un alt model, mai ziditor. O să râdeți de mine că mă leg de acest detaliu formal, dar faptul că listele de citate nu cuprind indicarea operelor de unde provin, a ediției și paginii, te învață că totul e o apă și un pământ. (Ceea ce nu este corect decât dacă studiezi geografie.) Citatele astea – copiate neglijent de la un site la altul –, cu greșeli de literă și de atribuție, te fac până la urmă să te îndoiești de tot, să crezi că toată înțelepciunea lumii e apocrifă, sau îi aparține unui anume „Einstein“. (Iar ultima iluzie periculoasă e că toată lumea a scris în aceeași limbă, anume engleză.)
Genul ăsta de compilație ține de fapt de tradiția de tip Reader’s digest, bazată pe principiul că o operă literară este alcătuită din partea antologabilă și din umplutură. Din ea se pot, chipurile, extrage convenabil trufandalele, propozițiile importante și reușite, lăsându-se la o parte balastul. E o tradiție care a existat și în antichitate, când epitomatorii, cei care făceau rezumate ale unor opere sau puneau cap la cap excerpte relevante din ele, au creat o cultură de mâna a doua, din cărți mai ușor de copiat și de consultat, care cu timpul au făcut ca segmente din operele originale să nu mai fie recopiate deloc și deci să se piardă, cum știu cei care îl citesc pe Titus Livius sau pe Dio Cassius.
În fine, listele de citate tind să reducă înțelepciunea la poante. Poți să le citești pe primele două-trei și să te amuzi, dar curând îți dai seama că nimic nu mai ajunge la tine cu plăcere. Vezi prea clar acum mecanica săracă a formulărilor memorabile, cu surprize și calambururi întristător de previzibile, care transformă adevărul în glumițe și divertisment. Ceea ce au înțeles prea bine, din păcate, cei care vând cultură este că la tejghea se prezintă întotdeauna un client care cere ceva profund, dar înțelege prin asta ceva lejer. Succesul presupune să-i dai ce vrea, prefăcându-te tot timpul că-i dai ce cere.
Una peste alta, ideea că te-ai putea prezenta într-o conversație cu muniție asortată provenind din asemenea antologii rămâne o șarlatanie dezolantă. „Listă de citate celebre“ înseamnă, din păcate, empty calories, energie fără nutriție, adică zarvă multă urmată de stupoare.
1 Trackback