Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Războaie culturale și desene animate – o încheiere  -  

Am comentat îndelung în săptămânile trecute o problemă aparent banală, un mărunțiș față de atâtea alte lucruri importante care se petrec la ora actuală (când mai trecem și printr-o pandemie): în ce măsură reevaluarea ideologică a unor produse artistice de larg consum, cum sunt filmele de animație Walt Disney, e relevantă pentru lumea în care trăim. Mai ales că totul se întâmplă în Statele Unite: altă lume, orice s-ar zice.

Doar că nu e vorba chiar de un mărunțiș, ci de ilustrarea unei tendințe ideologice – bună în intenție, potențial toxică prin generalizarea ei extremă. La urma urmei, tot în Statele Unite s-a adop­tat la un moment dat extrem de morala lege a prohibiției, care avea tot cele mai bune intenții.

Atunci când America s-a po­ziționat ca lider al lumii libere împotriva comunismului, a făcut-o cu o vehemență benefică pe ansamblu, dar care în interiorul țării a provocat excese azi regretate: veritabile vânători de comuniști, care au fost descoperiți și acolo unde nu erau, faimoasele liste negre, limitări ale drepturilor și libertăților cetățenești, acte de cenzură și de autocenzură. Ceva similar, deși – deocamdată – nu la aceeași scară, se petrece în America actuală, doar că de data asta cei vizați sunt extremiștii de dreapta. Descriind societatea ame­­ricană ca pe una fundamental rasistă – așa cum ea nu este –, ideologii radicali încurajează o nouă vânătoare de vrăjitoare. Și societatea se repliază, vocile cumpătate se aud mai greu și mai rar, autocenzura se insinuează treptat în discursul public.

În toată povestea asta cu res­tricționarea accesului la anumite filme de animație, cei de la Walt Disney nu au făcut altceva decât să-și ajusteze imaginea la ce­rin­țele vremii. Au lansat ceea ce pe vremuri comuniștii numeau „de­clarație de adeziune“, au sus­ținut poncifele ideologice ale momentului pentru a-și promova imaginea și produsele, devenite de-acum „confor­me“. Sporindu-și vizibilitatea prin această adeziune – o dovadă de social awareness –, și-au sporit și cifra de afaceri. Cum spun americanii, mo­ney makes the world go round.

Și cei de la Walt Disney nu sunt singurii. Poate și asta e problema: că exemplele se înmulțesc.

Acum două săptămâni Dra­goș Cojocaru publica – tot în „Suplimentul de cultură“ – un text intitulat „Cine vrea anularea lui Dr. Seuss?“. Dr. Seuss (Theodor Seuss Geisel) este, poate, cel mai faimos autor de cărți pentru copii din Statele Unite. Scriitorul a murit în 1991, iar opera sa este administrată de Dr. Seuss Enterprises, companie care anul acesta a retras de la vânzare și publicare – pentru totdeauna, spune corpo­rația – șase dintre cărțile acestuia, pe motiv că ar include imagini rasiste și/ sau xenofobe. Printre ele, o reprezentare a unui chinez cu ochi oblici, cu o pălărie conică și cu tacâmuri-bețișoare pentru orez. Probabil asta e una din marile mutații culturale pe care nu le pricep, fiindcă nu pot să văd nimic rasist într-o asemenea imagine. E de reținut că acele șase cărți nu se numărau printre cele mai populare volume ale dr. Seuss și că, în urma anunțului, vânzările la celelalte cărți ale acestui autor prolific au sporit uluitor de mult. Asta dovedește cât de profitabilă e o declarație de adeziune inteligent concepută. Dar întâmplarea ar trebui să ne și pună pe gânduri: prin astfel de gesturi, al căror scop e în esență profitul financiar, companii comerciale validează și promovează ideologic un tip de cenzură radicală, ce frizează chiar absurdul.

Mă gândesc cât de rasiste trebuie să li se pară azi americanilor ilustrațiile din popularul joc de cărți pentru copii „Păcălici“. Sunt sigur că le știți. Acolo apar, desenați stereotipic, reprezentanți ai mai multor popoare ale lumii. Chinezul și chinezoaica sunt repre­zentați – cum altfel? – cu pălării conice, ochi oblici și ten gălbui, exact ca la dr. Seuss. Africanul și africana (categorisiți așa, la grămadă, ar zice unii) au pielea foarte maronie, păr creț și buze groase. Arabul/ arăboaica sunt foarte bruneți și poartă burnuzuri. Și indienii sunt cam tuciurii, în vreme ce toți europenii au tenul rozaliu și înfloritor. Azi mi-ar fi și teamă să trec granița în Statele Unite cu un joc de „Păcălici“ în buzunar.

Pe de altă parte, avantajul democrației e că, în timp, se mai și reglează, iar vocile contestatare, fie că au sau nu dreptate, se mai pot face auzite. Ca să rămân în lumea desenelor animate, o să amintesc că în 2018 filmul Cristopher Robin, bazat pe cărțile pentru copii ale lui A.A. Milne, a fost interzis în China. Oficial, nu există nici o explicație, fiindcă guvernele autocratice nu dau expli­cații: doar interzic sau aprobă. Neoficial, de „vină“ e tocmai personajul central al seriei, ursulețul lacom pe nume Winnie the Pooh, cu care – blasfemie ideologică! – e comparat sistematic președintele chinez Xi Jinping. Și Winnie nici măcar n-are ochii oblici!