Comparat in mod inadecvat cu Salvador Dali, Lynch este insa, asa cum a si fost numit, un tar al bizarului, care cultiva stranietatea in chip voyeuristic aproape, prin ceea ce el insusi numeste daydreams.
Atmosfera face aproape tot in filmele lui, migalind el la scotocirea partii intunecate a existentei umane, prin intermediul sexului, violentei si nebuniei. Viziunile obscure sint la Lynch niste lotusi negri sau lebede negre. Secretele si misterele alcatuiesc un coridor minunat prin care poti pluti, declara Lynch. Coridorul se sparge si multe lucruri grozave pot avea loc. Asa cred si eu.
Mi-am cultivat intr-adins gustul lynchian in anii nouazeci ai secolului trecut de-a lungul difuzarii serialului Twin Peaks, din care am invatat, la un moment dat, tocmai cum sa fac coerent inconstientul: izbutisem inclusiv sa profetesc (s-ar cuveni, totusi, sa pun ghilimele) ceea ce se va intimpla in logica obscura a filmului, ce vor face personaje cvasi-onirice precum Uriasul si Piticul, ceea ce ii cam speria pe unii dintre amicii mei din acea perioada. Nu puteam sa ghicesc ce se va intimpla in logica realitatii, dar in cea a irealitatii ajunsesem aproape specialista, iar materia mea favorita erau delirurile din Twin Peaks. Acelasi lucru s-a intimplat la inceputul mileniului trei, cind a iesit pe piata Mulholland Drive. Mana cereasca, nu altceva! Pentru o improvizata si adaptata dreamcatcher, cum eram eu, filmul lui Lynch era un corn al abundentei. Da, intre timp s-au scris puhoi de teze de doctorat despre filmul acesta, exista si un site urias dedicat lui. Iar eu, de trei ani incoace, la masterul Istoria imaginilor, istoria ideilor, unde lucrez pe filmele de cinemateca, analizind citiva regizori grozavi (Bergman, Fellini, Tarkovsky, Paradjanov, Jodorowski, Resnais, Kurosawa, Trier, Greenaway, Jarman), nu m-am putut rabda de a-l propune ca o recidivista patimasa si pe Mr. Lynch. Recidivista sau stahanovista? Well, in acest caz mi se va ingadui!
De trei ani incoace de cind il zemuiesc pe Lynch cu Mulholland Drive, de fiecare data ma duc la cursul de la master intr-o viteza nebuna si flaminda, de-abia asteptind sa inceapa dialogul si consternarea, uimirea, socul studentilor. Fireste, discut cu ei despre o gramada de lucruri, dar de fiecare data pun si intrebarea mea preferata: ce cauta calauzele si stimulii delirului in acest film? Cine sint si ce vor ei? Cine este Salbaticul (vezi si imaginea care insoteste acest text) si care este functia lui? Dar Vecina Paranoica, dar Clarvazatoarea, dar Piticul Paralitic? E vorba despre niste deliruri intersectate, pe care Lynch nu intentioneaza sa le descurce neaparat? Cind am vazut intiia data la cinematograf Mulholland Drive, la jumatatea filmului am stiut ca el se va incheia in sala rosie de teatru si am stiut si care va fi ultimul cuvint rostit in film si de cine. Asa ca, deodata cu personajul cu pricina, am rostit si eu: Silencio! Iar lumea din jurul meu (erau doar vreo cincisprezece spectatori in sala de cinematograf) m-a privit ciudat. Dar eu stiam ce stiam.