…ei mor înainte de vreme sau cântă până la adânci neputințe. La fel ca oricare artist consacrat, din indiferent ce domeniu stăpânit de fiicele lui Zeus și ale Mnemosynei, cele nouă năbădăioase, șăgalnice, adulate, detestate și aparent obsolete: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsichore, Erato, Polyhymnia, Urania și Calliope. Muze de la care, fără dubii și, deseori, cu inconștiența copilului nou născut, rockul a supt din belșug. Și este iubit tot ca un copil, neașteptatul ultim venit, bucuria bătrâneților speciei umane…
Constatarea din titlu mi s-a impus la aflarea tristei vești despre moartea lui Adrian Bărar, chitaristul și liderul simpaticei trupe Cargo. (O paranteză necesară: n-am fost un mare fan al trupeților bănățeni, așa că nu mă împing acum în față, cum aud că procedează unii. Îmi plac multe dintre cântecele lor, i-am văzut în concert când am avut ocazia și am dansat Batacanda toată noaptea, la o pălincă de Valea Mare, Dâmbovița. Am și parafrazat un hit al lor – cel cu „Frunză verde mere-pere/ nu te însura, măi vere!“ –, pe când era fiu-meu puștan, ritmând heavy-metal diverse activități rurale, din care ne asiguram o parte a traiului. Dacă adaptarea nu-i un semn convingător de integrare în universul nostru afectiv, atunci sigur sunt popă la Țăvârlău! Farmecul trupei mi s-a părut că dispare odată cu plecarea vocalistului Ovidiu Ioncu, alias Kempes, chiar dacă evoluția nu s-a oprit. Părerea mea nu subțiază valoarea, nici nu anulează meritele lui Bărar; e o simplă consemnare a preocupărilor diferite din viața enoriașilor aceleiași biserici. Închid paranteza.)
Decesul mi-a amintit o chestiune apărută pe la jumătatea anilor ’90. Se știe că, înainte de sângeroasa amăgire din decembrie 1989, mulți artiști neposesori ai legitimației de „liber profesionist“ erau încadrați, forțat sau nu, pe statele de plată ale vreunei unități de producție. Pe lângă neplăcute obligații absurde, inerente oricărei înjugări la „carul democrației“ (cum se spunea în epocă), contractul îl asigura pe titular de o ipotetică bătrânețe liniștită, prin sistemul de pensii garantate de statul socialist, atât de jugănit verbal azi. Lipsiți de charisma și longevitatea unor Gică Petrescu, Marina Voica, Dan Spătaru sau Corina Chiriac (de rockeri nu pomenesc: Nicu Covaci e încă viguros la trei sferturi de veac!), multor persoane cu certe realizări în zona muzicii ușoare le-a prins bine „angajarea“ la o fabrică, de unde au primit un salariu și li s-a reținut cota la fondul de pensii. E vulgar sau indecent ce scriu? Întrebați-i, vă rog, pe acei artiști bătrâni care n-au știut să-și administreze talentul, mulțumindu-se cu ce le-a picat și-au risipit, iar azi trăiesc la limita subzistenței, că de sărăcie nu poate fi vorba! Cât suntem tineri și-avem bani, ni se pare că lumea e a noastră și niciodată nu ne va mușca hiena decrepitudinii. Dar când cădem neputincioși între dinții urât mirositori ai hămesitei…
Rocker pur-sânge și lipsit de griji materiale datorită talentului, Adrian Bărar nu era un tip inconștient, care-și trăia momentul de glorie fără să vadă ce se întâmplă cu alții. În anii când se desființau instituțiile care salarizau pro bono artiștii, l-am auzit glumind că vrea să contribuie la fondul de pensii din postura de angajat al firmei lui Emil Biebel, vinilotecarul, ca să-și asigure bătrânețea. Gluma nu-i alterează meritele artistice sau civice; dimpotrivă: atestă un om atent la lumea din jur! Despre alte aspecte ale vieții sale, nu sunt îndreptățit să vorbesc.
Bărar știa că artiștii nu se pensionează. Victimă colaterală a unei vremi ciudate, s-a înscris și el în lungul șir al celor care n-au trăit cât ne-ar fi plăcut nouă. Indiferent de vârsta reală, rockerii mor prea tineri.
1 Trackback