Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Voluptatea melancoliei  -  

Un autor mai puțin pus în scenă în România, popular aproape exclusiv prin Pasărea albastră și Pelleas și Melisande, Maurice Maeterlinck, a fost opțiunea lui Radu Afrim pentru noua lui colaborare cu echipa Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași.

Artistul a ales Trei piese triste, grupând Intrusa, Șapte prințese (traduse de Gabriel Avram) și Interior (în tălmăcire proprie). Densitatea de sensibilitate stranie a simbolismului a întâlnit în stilistica vizual-lirică a regizorului un partener creativ care a potențat metafizica melancoliei. Propunerea te face frecvent să lăcrimezi interior, reu­șind să reconstituie suferința în magnitudinile ei fascinante.

Tripticul dramatic așază alături „drame statice“ care zugrăvesc tragismul cotidian, cel etern uman cu care ne intersectăm direct sau prin întâmplări auzite, care ne oprește din rutina pragmaticului și ne înmoaie inimile, amintindu-ne, prin exemple factuale, că exis­tența e atinsă de fragilitate. Transpare din dramaturgie o voluptate a chinurilor sufletești care aproa­pe că produce un ambiguu sentiment de plăcere. E loc și de poezie în Trei piese triste, la figurat, dar și la propriu, scenariul alcătuit de regizor găsind loc potrivit și câtorva fragmente de poeme din opera lui Maeterlinck, o anvelopă de lirism emoționant.

Picturalitatea imaginii scenice a avut un sol fertil în poetica de tip simbolist combinată cu priceperea lui Radu Afrim de a compune un teatru de o vizualitate atașantă. Scenografia lui Cosmin Florea s-a dezvoltat pe această linie exersată în proiecte precedente, în tandem cu video-designul animat al lui Andrei Cozlac, și el parte a echipei consolidate de experiențe creative comune.

E multă boală, amărăciune, spaimă

Ca amenajare spațială, decorul e un cadru de tip machetă frontală a unei încăperi în care privim prin demarcările vitrate de ramele ușilor și ferestrelor, cu un fundal de tip ecran de proiecție. Departajarea interior-exterior provoacă un fertil joc de planuri în registrul afectivului dramatic. În dispozitivul teatral, spectatorului i se accentuează însușirea de voyeur, cu toții tragem cu ochiul la viețile ficționale ale fantomelor care bântuie prin scenă vorbindu-și nefericirile ultime. E multă boală, amărăciune, spaimă și mai ales moarte, ca soluție privilegiată de rezolvare a frământărilor. N-o să devenim depresivi in corpore la final, dar exercițiul de purificare în sens aristotelian propus de Trei piese triste stimulează indiscutabil empatia pe care viața (post)modernă o cam așază în cui, reamintindu-ne cum să frisonăm la pătimirile celuilalt.

Din trioul de episoade, Șapte prințese se delimitează ca intensitate și completitudine estetică. E motivul întemeiat pentru care în logica emoțională a întregului i-ar fi stat mai bine ca o coda, ca un memorabil grand finale. Plasarea la mijloc e justificată în principal de rațiuni de distribuție (Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Horia Veri­veș având mai multe roluri de gestionat), însă recursul și la o altă garnitură de actori era perfect fezabilă. I-ar fi fericit pe cei aleși pentru posibilitatea de a repeta după luni de pauză pandemică și încă sub coordonarea unui creator de top.

Pentru studentele și studenții care au luat castingul (Diana Vieru, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Georgiana Zmău, Diana Raluca Amitroaie, Smaranda Mihalache, Răzvan Conțu), unii cu intervenții de text, alții ca elemente ale cora­lității, lucrul cu Radu Afrim poate deveni un prețios accelerator profesional, dacă vor ști cum să-l valorifice în viitorul scurt.

O minunăție actoricească

Se simte ușoara stângăcie firească începuturilor, ezitările în buna stăpânire a dozajelor, mai ales când scena trepidează efectiv prin prezențele Pușei Darie și a lui Emil Coșeru. O minunăție actoricească, un duet realizat în filigran artistic, o probă de virtuozitate despre cum intri în cadrul scenic, cum te integrezi, cum dai replica, cum îți slujești personajul, cum îl decupezi prin dialogul cu ceilalți. Fără ostentație, fără monotonii, fiind desăvârșit pe fiecare moment în partitura asumată cu mare clasă.

Maeterlinck și spectacolul pe care l-a inspirat face nevăzutul vă­zut, conturează suspans, naște mi­cro-lumi concentrice celei pe care o vedem în cutia spre care stăm orien­tați în scaunele de spectatori. Fizic suntem în fața ei, dar ima­ginația lucrează în tandem cu sec­vențialitatea scenică, într-o receptare activă fabulatoriu. Lumina discretă, sumbră, cromatica ternă, po­veștile înfățișate, partea sonoră (verbal-muzicală) și efectele acustice ce întruchipează universuri iluzorii predispun la visare, la refugierea în extra-mundan. Actorii, despre care autorul belgian încântat de metafora păpușăriei afirma că sunt marionetele destinului, se află în scenă fix cu această sarcină artistică, de dispozitiv mânuit de forța exterioară a destinului, prin fire și mecanisme invizibile, dar redutabile.