Dar, in fapt, recitalul praghez, ce a fost inclus in Festivalul Primaverii, este evident parte a unui periplu final, cu un program antologic si care, dupa Roma, Hamburg si Zurich, il va purta in a doua jumatate a anului in Franta, la Paris, Lyon si Toulouse, iar apoi pentru prima si ultima oara la Festivalul s-ar putea numi al pianistilor de la Roque-d’Antheron. Brendel iubeste intens Franta si cultura franceza, chiar daca, atunci cind este intrebat cum s-ar putea defini mai bine, raspunde ca este mai curind, cu anumite limite, un central-european.
Prezenta sa in Cehia nu a fost nici ea intimplatoare, pianistul fiind nascut in 1931, in Moravia, la Wiesenberg, localitate devenita intre timp Louna nad Desnou, de unde, din motive de lucru, familia s-a mutat sase ani mai tirziu la Zagreb. Din 1971 pina zilele trecute, Brendel a fost oaspetele Festivalului praghez de sase ori, in 2005 fiind facut si cetatean de onoare al orasului natal. Ce sentimente il leaga de Cehia, dincolo de cultura muzicala exceptionala a Pragai imperiale, nu imi este cunoscut. Exceptie face predilectia sa pentru umorul central-european, intre personajele preferate pe care le aminteste in interviuri, aflindu-se faimosul soldat Schwejk.
Recitalul praghez a decurs fara incidente notabile; as spune aproape cu „publicul preferat” al pianistului, „cel care asculta in tacere si care aplauda la sfirsit”. S-a aplaudat totusi dupa prima miscare a sonatei de Schubert, dar vina cred ca nu a fost a cehilor ci, mai probabil, a unora dintre turistii care au acceptat biletele de favoare din partea agentiei lor, ca prima pentru vizita la Praga. E unul din pacatele capitale ale industriei turismului ce merge mina in mina cu viata muzicala a metropolei, fiindca multi dintre cei binecuvintati cu un bilet de concert prefera sa-si incheie seara la un restaurant pe Vltava cu o masa copioasa. Asa se face ca, desi oficial toate biletele pentru recitalul lui Brendel fusesera vindute din… decembrie trecut, am numarat in sala in jur de 25 de locuri neocupate.
Faimos pentru arta cu care isi construieste programele, cel ales pentru traseul sau de ramas bun include in mod evident compozitorii sai preferati si piese favorite capabile sa-i ilustreze arta tinind cont si de constringerile virstei. O prima parte a inclus Variatiunile in fa minor de Haydn, Sonata in fa major, KV 533/494 de Mozart si Sonata quasi una fanatasia, cea de-a 13-a de Beethoven. Cea de-a doua parte a fost rezervata ultimei Sonate, in si minor, D 960 de Schubert, careia i-a adaugat ca bis-uri, dupa indelungile ovatii ale publicului, minute in sir in picioare, piese scurte de Bach, Liszt si Chopin.
Alfred Brendel nu s-a dezmintit, a cintat perfect si, se poate spune, ilustrindu-si deviza, imprumutata de la Einstein: „totul ar trebui sa fie pe cit de simplu posibil, dar nu mai mult”. Un singur gest de oroare, cu miinile ridicate brusc asemenea unor aripi rupte, la aplauzele inoportune. Pentru cine nu stie, Brendel a fost, este si va ramine tipul rarissim al pianistului intelectual, de o vasta si impresionanta cultura, calitati carora li se adauga un umor fin si inepuizabil si un interes nemarginit fata de lumea ce-l inconjoara. Cine vrea sa-i cunoasca preferintele ii poate citi cele citeva carti de reflectii pe tema muzicii si a vietii sau poemele suprarealiste, fiindca, spune Brendel, s-ar afla intr-o perioada dada.
Criticul francez Olivier Bellamy l-a intervievat si ii rezuma copios reflectiile in numarul special din iunie, inchinat lui Brendel, de revista „Le Monde de la Musique”. Nu exista, spune pianistul, o lucrare muzicala care sa-i fi schimbat viata, dar exista „o serie de capodopere ce i-au facut-o mai suportabila”; „muzica poate fi o sursa de placere si chiar de euforie, dar in nici un caz nu poate «salva umanitatea»”. Iar lumea de astazi, considera batrinul pianist, nu este in nici un caz mai buna decit cea din momentul nasterii sale: „Multe dintre problemele cruciale la scara mondiala nu existau pe atunci. Si nici macar cei mai pesimisti dintre noi nu ar fi putut prevedea, fie si cu cinci ani in urma, situatia in care ne gasim astazi”, cind ceea ce il sperie este „prabusirea planetei noastre, fanatismul politic si religios si faptul, cum ii scria Max Born lui Einstein, ca la fiintele umane reactia emotionala se amesteca atit de periculos cu cea intelectuala”.