„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Erasmus, de Stefan Zweig, traducere de Eugen Relgis, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Palavra literară nu e particularitatea unei anumite epoci; ea aparține tuturor epocilor. Și în secolul al XVI-lea, când intelectualii și cărturarii sunt puțini, presărați prin toate țările și în aparență fără legături între ei, nimic nu rămâne tăinuit în cercul acesta întrețesut și plin de curiozitate. Încă înainte ca Erasmus să ia pana în mână, chiar înainte de a fi sigur dacă și când va intra în luptă, la Wittenberg se știa deja ce se plănuia la Basel. Luther se așteptase de mult la atacul acesta. „Adevărul este mai puternic decât elocința“, îi scrie el unui prieten încă de prin 1522, „credința este mai mare decât știința. Nu-l voi provoca pe Erasmus; chiar dacă el m-ar ataca, n-am de gând să-i întorc imediat lovitura. Mi se pare totuși că nu e nimerit să îndrepte asupra mea forțele elocinței sale… și dacă ar cuteza aceasta, atunci va afla că Cristos nu se teme nici de porțile iadului, nici de puterile cerești. Vreau să-l înfrunt pe celebrul Erasmus și să nu dau nici o importanță vazei sale, numelui și situației sale“.
Scrisoarea aceasta, menită bineînțeles să fie comunicată lui Erasmus, cuprinde o amenințare sau mai degrabă un avertisment. Se simte îndărătul acestor cuvinte că Luther ar prefera să evite un schimb de scrieri polemice, în greaua situație în care se află. Din ambele părți, prietenii se grăbesc să mijlocească. Atât Melanchthon, cât și Zwingli încearcă, în interesul cauzei evanghelice, să facă încă o dată pace între Basel și Wittenberg – și ostenelile lor par că sunt pe calea cea bună. Atunci, pe neașteptate, Luther se decide să i se adreseze el însuși lui Erasmus.
Cum s-a schimbat însă tonul, după câțiva ani! Luther se apropiase la început cu politețe, cu extremă politețe de „marele bărbat“ – cu plecăciunea smerită a unui școlar! Conștientizarea situației sale istorice, simțământul misiunii în fața poporului german dau acum cuvântului său o patetică fermitate. Ce înseamnă un dușman mai mult pentru Luther – care a și intrat în luptă împotriva papei și împăratului, împotriva tuturor puterilor pământene? E sătul de jocuri secrete. Nu vrea să rămână în nesiguranță, nu-i trebuie vagi pactizări. „Vorbele și frazele nesigure, dubioase, șovăitoare trebuie măturate fără cruțare, trecute prin ciur și date iute afară; ele nu trebuie lăsate în voie.“ Luther vrea claritate. Pentru ultima oară, el îi întinde mâna lui Erasmus, dar ea este de-acum înainte apărată de mănușa de fier.
Primele cuvinte încă par politicoase și rezervate: „Am stat destulă vreme liniștit, iubite domnule Erasmus, și cu toate că am așteptat ca întâi dumneavoastră, care sunteți mai mare și mai în vârstă, să puneți capăt tăcerii, inima mă îndeamnă totuși după îndelungă așteptare să încep eu, prin scrisoare. Întâi, nu am nimic de obiectat că dumneavoastră vă arătați străin față de noi, pentru ca astfel purtarea voastră să convină papiștilor“. Pe urmă răzbate însă, puternică și aproape disprețuitoare, adânca supărare împotriva celui care tărăgănează mereu: „Deoarece vedem că Domnul nu v-a dat atâta perseverență, atâta înțelegere și curaj ca să aprobați lupta contra monstrului și să mergeți împotriva lui cu toată încrederea alături de noi, atunci nu vrem sa vă cerem ceea ce este peste măsura propriilor noastre puteri… Aș fi preferat însă să văd că, cu toate însușirile dumneavoastră, nu v-ați amestecat în treburile noastre; căci, deși ați fi putut obține multe grație situației și elocinței dumneavoastră, ar fi fost totuși mai bine, de vreme ce inima nu vă este cu noi, să slujiți pe Dumnezeu numai cu talantul ce vi l-a încredințat“. Luther regretă slăbiciunea și rezerva lui Erasmus, dar, la sfârșit, aruncă cuvântul decisiv: însemnătatea acestei chestiuni a depășit de mult țelul lui Erasmus și nu mai e pentru dânsul nici o primejdie dacă ar porni împotriva lui chiar cu toată violența și cu atât mai puțin dacă, din când în când, îl ia doar în zeflemea și îl defăimează. Imperios, aproape poruncitor, el îi cere totuși lui Erasmus să „se abțină de la orice vorbe înțepătoare, retorice și cu dublu înțeles“; și, mai presus de toate, dacă nu poate face nimic altceva, „să rămână numai spectator al tragediei“ – și să nu se întovărășească cu potrivnicii lui. Să nu-l atace prin scrieri, după cum la rândul său, el, Luther, nu vrea să întreprindă nimic contra lui Erasmus. „A fost destulă hărțuială până acum; trebuie să avem grijă de aici înainte să nu ne sfâșiem și să nu ne nimicim unii pe alții.“
Erasmus, suveranul împărăției umaniste, n-a mai primit de la nimeni o scrisoare atât de arogantă. Cu tot caracterul său profund pașnic, bătrânul nu e dispus să se lase muștruluit cu asemenea trufie și să fie tratat de sus, ca un simplu flecar indiferent, de același om care solicitase odată, cu umilință, protecția sa. „M-am străduit mai mult pentru Evanghelie“, răspunde el cu mândrie, „decât mulți dintre acei care se fălesc acum cu Evanghelia. Văd că reforma aceasta a dat la iveală oameni corupți și răzvrătitori; și mai văd că, cu toate științele și artele frumoase, lumea merge îndărăt ca racul, că amicițiile sunt rupte – și mă tem că va izbucni o răscoală sângeroasă. Pe mine însă, nimic nu mă va face să las Evanghelia în voia pasiunilor omenești“.
AUTORUL
Născut în familia unui industriaș înstărit, Stefan Zweig (1881-1942) își face studiile la Berlin și Viena. Călătorește mult încă din tinerețe (în Statele Unite, Franța, Anglia, India), o cunoaște pe prima sa soție, Friederike von Winternitz, și se stabilește la Salzburg. Este foarte popular în cercurile artistice din întreaga Europă și este prieten, printre alții, cu Arthur Schnitzler, Sigmund Freud și Richard Strauss. În 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestselleruri aproape imediat după apariție. Opera sa ajunge să fie tradusă în peste treizeci de limbi. Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig părăsește Austria, stabilindu-se temporar în diverse locuri: Londra, Bath, New York și, mai târziu, Rio și Petrópolis, în Brazilia. A scris proză (Frica, Scrisoare de la o necunoscută, Nerăbdarea inimii, Jucătorul de șah – apărute la Editura Polirom –, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei), biografii (Magellan. Omul și fapta sa, Maria Antoaneta, Maria Stuart – de asemenea apărute la Editura Polirom) și memorialistică (Lumea de ieri).
CARTEA
Erasmus din Rotterdam a fost unul dintre cei mai mari cărturari ai secolelor XV-XVI. Cunoștințele sale vaste și credința neclintită în Dumnezeu și în oameni i-au adus admirația și respectul întregii Europe. Din această ipostază a avut de două ori șansa să contribuie decisiv la un drum european unitar, mai luminos, însă de fiecare dată firea lui sensibilă și nehotărâtă l-a făcut să rateze momentul prielnic, iar bătrânul continent a căzut pradă unuia dintre cele mai sângeroase războaie religioase. Stefan Zweig îl prezintă pe acest mare om de cultură, care a lăsat moștenire nu doar opere remarcabile, ci și idei și concepte aplicabile și în zilele noastre, în contrast cu adversarul său, Martin Luther, cel care inițial l-a venerat, apoi a fost cauza declinului lui Erasmus și artizanul confruntării dintre Biserica Catolică și cei care doreau Reforma. O carte despre parcursul unui om genial, despre disputele și frământările lui, dar și despre lupta dintre pană și spadă și tragicul triumf al pasiunii asupra rațiunii.