Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Acces nelimitat la părinți și bunici  -  

Două vorbe despre o fotografie alb-negru, care arată jucători de șah pe băncile de pe marginea bulevardului Țvetnoi în Moscova. Câteva asemenea poze apar în baze de date in­ternaționale drept făcute în anii ’50 de Nikolai Bobrov, dar nu bag mâna în foc că el e autorul și nici, la urma urmei, că pozele sunt autentice; eu nu le-am văzut decât pe internet. Dar bănuiesc că există su­biecte mai profitabile pentru investițiile celor care creează falsuri decât partidele de șah de acum 70 de ani.

În fotografie ninge de rupe. Un bărbat e așezat în fața tablei de șah, cu o țigară stinsă în mână. Cușma lui rusească, din-aia cu clape mari care se prind pe creștet, e acoperită de zăpadă, și la fel tabla cu un final de partidă. În spatele lui sunt alții, adunați în picioare în jurul jucătorilor, toți în paltoane care aduc a mantale ostășești, de care s-au lipit fulgii. Din cauză că începe să se întunece și din cauză că fotografia e alb-negru, ai fără să vrei impresia că se joacă în liniște totală, ba chiar ai impresia că nimeni nu se va mai mișca niciodată, că vor rămâne așa, cu mâna ridicată, ezitând deasupra unei piese, până când vor fi complet acoperiți de zăpadă. Ei împreună cu toți cei pe care i-am pierdut, îngro­pați în zăpada nesfârșită a comunismului, generații de bunici și părinți.

Cred că e o reacție firească să te lupți cu poza asta. Vreau să zic, să te scuturi repede de emoție și să te aperi cu manevre critic-analitice. Așa și începusem de altfel, întrebându-mă dacă nu cumva e o fotografie falsă. Dar n-o fi de fapt pro­pagandă sovietică? Ăștia erau în stare de orice. Cineva cu ochi politic vede imediat că imaginea are po­tențial – ea pare să arate, la urma urmei, că cetățeanul rus nu se dă bătut orice ar fi și merge înainte pătimaș. Scena pare ceva spontan, dar spontaneitatea se poate pune la cale, ca scenele din Congresul de la Nürnberg filmate de Riefenstahl. Se vede totuși că adversarul s-a ridicat pentru ca fotograful să poată face poza (cu un Zenit? sau o banală Smena?); fulgii n-au apucat încă să se așeze pe locul lui. Nu l-a deranjat rugămintea fotografului, nu i-a stricat concentrarea, pentru că e în avantaj, turnul negru pătruns pe linia a doua, dama în centru. Celălalt însă, omul nostru, e absorbit, habar n-are că e pozat, pentru că el caută încă o soluție. Fața lui bărbierită, încă tânără, nu exprimă, atât cât se poate vedea, nici o supărare. Mai degrabă uimirea în fața acestei jucării nemaipomenit de serioase. În fine, ce voiam să zic e asta: regret că esteticul și-a pierdut primatul în interpretarea artei, că la fel de greu e acum musai să atârne analiza istorică și mai ales politică, care se lasă rapid cu stereotipuri sau măcar lehamite. Nici faptul că oamenii din poză sunt, probabil, toți veterani de război (cum altfel, dacă n-au trecut decât vreo zece ani) nu poate fi invocat fără riscuri; imediat, ești acuzat că te pregătești să faci apologia soldatului rus, cel care, bătându-l pe neamț, a scufundat Europa estică în comunism. Problema n-ar trebui pusă așa, pentru că măcar asta ar trebui să învățăm din istorie, că e o lungă serie de acte de eroism deturnat.

O paranteză. Unul din lucrurile pentru care urăști regimurile totalitare este că materialele lor propagandistice te fac să simți acum și nostalgie, și anume împotriva voin­ței tale – pur și simplu pentru că vin din trecutul tău de care sunt bătute în cuie. Detești mesajul lor, dar în recuzita lor e încă prins ceva din mirosul și din culorile autentice ale copilăriei sau tinereții și n-ai cum să nu reacționezi reflex la asta.

Dar înclin să cred că nu e nimic politic în poză, sau poate doar în felul utopic al inclasificabilului roman al lui Platonov, Cevengur. Probabil că un fotograf caută viața Moscovei, fără să-i pese ce-a zis aseară Hrușciov la știri. Iar șahiștii de pe Țvetnoi nu stau acolo troieniți doar pentru că n-au unde se duce, doar pentru că, la o adică, și în apartamentele lor meschine e frig sau pentru că la televizor oricum nu e nimic. Ei stau acolo nu datorită doctrinei comuniste, care le încălzește sufletele sau mai știu eu ce, ci în ciuda ei. Pentru că, indiferent pe ce sloi ești obligat să trăiești, aia trebuie să devină grădina ta.

Poza asta cu oameni alb-negru înțepeniți pe o bancă îmi amintește că, în ciuda extraordinarelor res­tricții exterioare din comunism, bunicii și părinții noștri au avut de fapt, fundamental, acces la întreaga experiență umană. Cu o expresie folosită atât de des și în contexte atât de frivole azi – acces nelimitat.