Azi merg în oraș. Satul nostru e în carantină – cum e de fapt și orașul –, dar trebuie să rezolv niște treburi urbane, așa că merg în urbe.
Îmi scriu cuminte declarația pe proprie răspundere, mă duc la baie, mă spăl, mă aplec după spray și văd cu coada ochiului în dulăpașul de toaletă vreo patru-cinci sticle mari de spirt. Au rămas din recolta de astă-primăvară, îmi amintesc eu, de pe vremea când eram speriați, nu exasperați. Undeva, pe un raft de pe hol, mai avem și doi litri de dezinfectant, cu care atunci curățam cu îndârjire până și pachetele primite prin poștă. De vreo opt luni nu mai dezinfectăm nimic, dar recipientele alea de plastic mă liniștesc într-un fel ciudat.
Îmi iau rucsacul, verific dacă am pus declarația obligatorie – deplasare în interes de serviciu, o fi de ajuns?, o să mă creadă poliția? –, îmi trag masca pe față și plec spre autobuz. Pe drum, câțiva oameni, jumătate cu măști, jumătate fără. Din cei cu mască, jumătate le țin agățate sub bărbie. Dar asta doar în aer liber: în autobuz toată lumea poartă masca regulamentar. Arătăm ca niște sinistrați fugiți dintr-o zonă contaminată, doar că nu fugim, ne învârtim în cerc. Nu că aș fi foarte îngrijorat. Între timp ne-am vaccinat și Alina, și eu, iar asta ne-a mai liniștit și am mai uitat – eu de TBC-ul din adolescență, Alina de astmul ei mai recent.
După vreo cinci minute autobuzul trece granița invizibilă ce nu mai desparte demult satul de oraș: doar două tăblițe indicatoare mai arată că, oficial, ieșim dintr-o localitate și intrăm în alta. Lăsăm în urmă blocurile satului și încep să văd casele orașului. Nici un control, nici un filtru, nici un deranj, puteam foarte bine să uit de declarația aia. Poliția oprește doar mașinile particulare și pe cele de marfă, nu și autobuzele. Îi înțeleg bine și pe polițiști. Îmi amintesc că i-am văzut acum vreo lună, la carantina anterioară, stând la intrarea în oraș la minus opt-zece grade, rebegiți, cu mănuși groase pe mâini și căciuli de blană pe cap. Opreau mașinile una câte una, se uitau în fugă, înghețați, la foile fluturate de șoferi și dădeau din mâna: „Treceți… treceți…“. Dacă ar fi ținut în loc fiecare mașină mai mult de 20-30 de secunde, în cinci minute s-ar fi făcut cozi imense pe șosea și în alte cinci minute ar fi izbucnit scandalul. Oamenii sunt toți cu nervii în piuneze.
Ajung la centrul de copieri, unde listez un document mai mare. Cât huruie imprimanta, stau la taclale cu angajata de acolo, o fată deșteaptă, cu vocabular elevat, care – deduc rapid – citește cărți, vizionează filme de artă și vorbește aproape exagerat de literar. După vreun minut descopăr că e adepta conspirației COVID. Îmi explică foarte competent, cum eu n-aș fi în stare s-o fac, mecanismele oculte ale conspirației, îmi dă nume de medici și de studii, pomenește de o somitate de la OMS sau de la „Medici fără frontiere“ care și-a schimbat opinia despre coronavirus de la o zi la alta, sub presiunea cercurilor oculte de putere. E mai informată decât mine și nu știu ce să-i răspund. Eu n-am decât exemplele prietenilor și cunoscuților care au contactat coronavirusul și poveștile suferințelor lor. Nu e științific, nu e argumentat, nici coerent. Așa că o scald cum pot. O înțeleg și pe ea: poartă masca aia de pânză opt-nouă ore pe zi, șase zile pe săptămână, respectă regulile și acumulează furie. S-a săturat. E exasperată. Și caută vinovați.
Ies pe stradă, în oraș. Lume multă, destul de apatică și, la fel ca în sat, unii poartă măști, alții nu. Mulți nu. Totuși e carantină, îmi amintesc înciudat, cu masca pe nas și ochelarii aburiți. Și imediat îmi vine în minte un schimb de replici dure între niște politicieni locali, legat de deciziile de carantinare luate de Direcția de Sănătate Publică din județ. Pare-se că au fost carantinate „preferențial“ localitățile cu primari PSD ori USR-Plus sau unde aceștia aveau majoritatea în consiliul local. Acolo unde controlul era deținut de Partidul Liberal, s-a evitat carantinarea chiar dacă localitățile liberale aveau o rată de infectare mai mare. Asta – se zice – deoarece conducerea DSP e controlată de liberali. Mare lucru! mă gândesc. Uite că am reușit să politizăm și epidemia. Parcă îi văd pe politicienii noștri în vreme de holeră, certându-se ca chiorii în căruța care îi duce pe toți spre groapa comună. Dar astea-s fantezii.
Gata, iau autobuzul spre sat. Nici un control, nici un filtru. A ieșit soarele și parcă s-a făcut mai cald. Intru în casă, mă spăl pe mâini, îmi scot masca și răsuflu ușurat. Simt un parfum de haine proaspăt spălate. Bun, deci mai am miros.
Peste două zile aflu că în carantina care tocmai se termină rata infectărilor a crescut în loc să scadă. Prin urmare, s-a decis să urmeze o carantină la carantină. Sunt curios ce rezultate o să aibă.
1 Trackback