În finalul filmului David Byrne’s American Utopia, regizat de Spike Lee pentru Radical Media și publicat sub ©2020 PM a Film & River Road Entertainment, citim următoarele: „UTOPIA starts with U. Wherever you are in the World, please register to vote!“. (Apoi, lent, litera U de după conjuncția „with” devine YOU, ceea ce pare inutil.)
Nu m-am gândit deloc, timp de aproximativ 105 minute, cât ține spectacolul, că despre utopia asta e vorba. Puteam să ghicesc, totuși: la un moment dat, Byrne predă un fel de lecție politică pe înțelesul tuturor despre ce înseamnă ca 20% din populație (cât se prezintă curent la vot în statele cu democrație învechită în bune și nărăvită la rele) să decidă pentru restul de 80%. Și trebuia să fiu sigur începând cu piesa Hell You Talmbout, scrisă de actrița și cântăreața Janelle Monáe, un cântec de protest, recviem și îndemn la schimbare, ce evocă morțile mai multor afroamericani, victime al discriminării, rasismului și nedreptăților practicate de albi. Fără să contest motivele deceselor sau dreptatea reclamată de rudele celor uciși, musai să constat că acest cântec are atâta valoare cât și un imn comunist, fiind părtinitor și ipocrit, fiindcă înfățișează doar o parte a problemei. Destui albi mor pe nedrept și sunt discriminați pe motiv de culoare a pielii. N-are rost să ne prefacem, știrile din Occident sunt abia un vânticel. Rece. În zona acestor dispute, Roger Waters, de exemplu, e mult mai onest și nu exceptează pe nimeni.
Lăsând la o parte chestiunile politico-sociale, pe care nici un artist nu le va rezolva echitabil, ador muzica lui David Byrne, scrisă de el singur sau în colaborare cu alți confrați. Talentul fostului punker transcende numitorul comun al hitului de mare succes și delectează auditoriul în zona creierului, fără a-i neglija picioarele. O repede privire asupra discografiei sale marchează vârfuri. Versurile nu sunt banale lălăieli despre suferințe amoroase, nici imprecații ce constată și condamnă decăderea omenirii, ci o combinație metaforică despre toate. Ritmul pieselor atinge dinamica frapantă a celor latino-americane; orchestrațiile rarefiate par scrise pentru spectacole coregrafice moderne (unele chiar sunt!), piesele pop combină pasaje colțuroase și languroase într-o melodie rafinată și dansantă, pe o linie de bas vădit săltăreț, deși forțos. Instrumentele de percuție colorează bogat și divers ambianța de biserică puritană, de parcă niște quakeri s-ar deda la ritualuri voodoo.
Punerea în scenă a Utopiei americane este minimalistă, dar extrem de sugestivă. Byrne explică între două piese că scenografia a țintit la esență, punându-și întrebarea: cine contează în spectacol? Răspuns: artiștii și publicul doar!
Astfel s-a reușit epurarea tuturor obiectelor inutile. Scena e goală, pătrată, luminată judicios, delimitată de niște jaluzele gen briză. Cei 12 interpreți (cu David) au instrumente cu transmisie wireless și microfoane tip headset, sunt desculți și poartă haine de aceeași culoare, o nuanță de albastru (sau gri?), odihnitoare pentru ochi. Fiecare este și dansator, și mim, și vocalist, și bun instrumentist. Proveniența lor din țări precum SUA, Canada, Brazilia sau Franța îi dă ocazia lui Byrne să elogieze deschiderea Americii către imigranți, considerând că orice nou venit în casa lui îl face să nu se simtă singur.
Cum Byrne s-a născut, însă, în Scoția și a venit cu părinții în SUA, e cam greu de luat în serios în spinoasa chestiune ce stârnea atâtea dispute în anii lui Trump la Casa Albă.
Dacă problemele politice deturnează (sau nu) arta, e irelevant aici. Pentru că Byrne a scăpat din vedere un aspect minor: toți interpreții, bărbați sau femei, sunt îmbrăcați la fel, în costume identice! Păi, unde este diversitatea naturală? Ne așteaptă viitorul uniformizat? Asta-i Utopia?
1 Trackback