In primul rind, a fost un public numeros. Este celebrul public iesean, extrem de cald, extrem de educat, prompt. Un public destept si un partener minunat in cultura.
Ati venit la Iasi cu un spectacol de teatru. Ce preferati: scena sau sa-l impuscati pe Bruce Willis?
Prefer teatrul. Filmul este o calatorie paralela, nu spun ca nu este spectaculoasa, dar adevarul, dupa experienta mea, e in teatru.
Citisem in presa ca anul acesta vreti sa debutati ca producator.
Da. Asa as fi vrut, dar nu stiu daca am sa pot.
Ati accesat fonduri de la CNC?
Am sarit de acea linie care ii desparte pe cei care pierd de cei care cistiga. Acum sa vedem daca mai fac rost si de alti bani, pentru ca cei pe care i-am primit de la CNC nu ajung, sint doar un inceput.
Care credeti ca sint motivele pentru care filmele tinerilor regizori nu reusesc sa atraga public foarte mult in salile de cinema de la noi, desi afara au succes?
Nu putem spune ca nu vine lumea pentru ca nu este atrasa. Publicul este atras de tot ce face artistul roman, doar ca nu are unde sa le vada. Nu mai sint sali de cinema. Acum va intreb eu: cite sali de cinema are Iasul, la o populatie care, cu nomazi, cu tot, cu vizitatori, se apropie de jumatate de milion?
Are doua cinematografe din perioada comunista si doua multiplexuri. Cu toate acestea, cind ajung in Iasi filmele tinerilor regizori, cu exceptia premierelor, cind publicul este numeros, salile sint aproape goale.
Nu am stiut asta. Eu cred insa ca publicul roman este extrem de bine educat si cu o nevoie reala de cultura. Publicul nu simuleaza, chiar are nevoie, face parte din educatia si din necesitatile de zi cu zi ale romanului sa vada teatru, sa asculte muzica, indiferent ca e clasica, jazz, recital. Este un popor care a fost obisnuit cu o mare cultura, indiferent de pasajul comunist de 50 de ani, iar noi sintem in slujba lui. Problemele sint de infrastructura, ca de obicei. Probabil ca va considerati norocosi ca aveti patru sali de cinema.
E adevarat. Un oras precum Constanta nu are nici una.
Exact. Nu va mai zic ce este in sud, e jale.
Sint romanii in stare sa faca film comercial? Tinerii regizori fac filme de arta, care nu pot atrage foarte multa lume. Lipseste tocmai filmul pentru un public larg, dar de buna calitate.
Categoria de film comercial, care era necunoscuta la noi, vine din America. Sa stiti ca Once Upon a Time in America sau orice film cu Al Pacino, chiar daca e Scarface sau Negutatorul din Venetia, au in componenta lucruri care depasesc ideea de comercial. Ele devin comerciale prin sistemul american, prin marketing, prin gigantismul lor. In America, un film precum Razboiul lui Hart sau The Peacemaker a fost lansat in 18.000-25.000 de sali de cinema. Nu este cazul in Romania. De aici vine toata atractia, iar cuvintul „comercial” e pe buzele tuturor. Insa un film bun, cinstit – fie ca e psihologic, politic sau drama – are mai mult decit parte comerciala.
Dumneavoastra vreti sa intrati tocmai acum in cusca cu lei, in lumea producatorilor, una nu foarte fericita. Ma gindesc, de exemplu, la producatorul lui Nae Caranfil, Cristian Comeaga, care spunea ca in cel mai bun caz va reusi sa isi amortizeze investitia si sa nu fie pierderea foarte mare.
Este un pachet mare de vorbe care trebuie spus aici. In primul rind, nu avem exercitiul pe hirtie – ma refer la povesti – de a scrie subiecte de interes mare in care sa ne recunoastem toti, in care sa fie mult suflu. Apoi nu exista, tot pe hirtie, exercitiul marilor bugete. Nu poti face un film comercial, cum spuneti dumneavoastra, sau un film serios, in conditiile in care ai reusit, facind eforturi gigantice, sa stringi un milion de euro.
Este o suma ridicola daca ne gindim la pietele adevarate.
Da. Francezii nici nu pornesc. Poti insa sa faci un film cu o camera pe umar, poti sa il faci cu 2.000 de euro, daca esti genial, daca ai ceva de spus sau daca se intimpla sa se puna stelele in conjunctia aia, dar industrie si un concern national de cinema nu se pot sustine cu 500, 300, 150.000 de euro buget de pornire.
Reprezinta scenaristii o problema? Va intreb asta pentru ca intr-o conferinta de presa pe care Tudor Giurgiu a sustinut-o la Iasi, cind si-a lansat filmul Legaturi bolnavicioase, spunea ca nu gaseste scenaristi cu care sa lucreze.
Este o meserie cea de scenarist, exista de mult.
Avem scenaristi? La noi se intimpla ca regizorii sa faca si scenariile.
Probabil ca sint scenaristi. Nu stiu citi au scris pe usa. Insa e greu sa se nasca o scoala de scenaristica in 5-10 ani de libertate, care de fapt e o dezordine. Presupune efort, scoala, vocatie, talent. Nu spun ca nu rasar scenarii interesante si de la neprofesionisti, diletantismul in zona aceasta culturala moderna naste multe surprize. Dar nu avem istorie. Scria Titus Popovici scenarii serioase pe vremuri, a scris citeva scenarii formidabile, nu au fost insa toti regizorii la inaltimea puterii lui de a scrie.
Sinteti unul dintre putinii actori romani care lucreaza cu agenti. Am auzit-o pe Dorina Chiriac ca in Romania cei care contracteaza actori nu sint obisnuiti in general sa lucreze cu agenti, ci vor sa ia legatura direct cu actorii. De unde vine mefienta asta in lumea romaneasca?
Este vorba despre un pachet de care spuneam. Ele toate sint legate, se trag una pe alta. Nu exista piata, nu exista lege sindicala, nu exista interes, statutul actorului este inca de functionar public. O bursa a valorilor sau un box office al actorilor nu s-a inventat inca. Il stim noi, pentru ca spunem ca Iordache, Rebengiuc, Andreea Bibiri sint mari actori. Insa toata lumea vrea sa il ia pe Rebengiuc pe 300 de euro, maxim 1.000 de euro, pe zi sau pe saptamina. Or, lucrurile nu stau asa. De ce? Pentru ca este o balta de unde toata lumea poate sa pescuiasca pe oricine si sa plateasca la iesire 12 lei. Sistemele acestea pe care noi abia acum le pipaim, le mirosim au facut cariera de aproape 100 de ani in America si in lumea libera. Daca exista piata, exista datorita unor mari actori, datorita unui sistem de organizare si de asistare a valorilor, si atunci treaba merge. Asta inseamna ca se creeaza o imagine a Romaniei, a actorului roman, care oricum este formidabila in Occident, dar e adevarat ca pe teatru. Noi acum putem sa problematizam inca o ora, dar nu se schimba nimic. Eu lucrez cu agenti de 14 ani, dar nu pot face eu ceva in Romania pina nu se organizeaza lumea. Mi s-a intimplat sa aduc tariful, prin negocieri cu agentii mei, la 9.000 de euro pe saptamina – ceea ce este sub minimum in lumea civilizata –, si au fost actori romani care au acceptat 1.500 sau 2.000 pe saptamina.
Anul acesta, Teatrul Act implineste 10 ani de la infiintare. Pregatiti ceva special?
O serbare, normal. Un deceniu de existenta, aprindem zece luminari, facem un tort. Inca lucram. Sint zece zile, zece ani, vor fi spectacolele noastre care au facut cariera. Cred ca vom scoate si un catalog, un film documentar. S-au strins lucruri minunate in cei zece ani, si culmea e ca din poticneli au iesit cele mai mari victorii, si nu din victorii. Victoriile il molesesc pe om. In general, noi nu avem o cultura a victoriei. Daca observati, in tot folclorul nostru e o suma de infringeri, poporul roman e aproape un nostalgic dupa infringeri, iar victoria crispeaza.