Acum câteva zile stăteam la palavre telefonice cu un prieten bucureștean.
Despre ce proiecte artistice mai are fiecare, despre cum vrea el să scoată un album pe vinil pentru a aniversa 20 de ani de carieră muzicală și își dorește să cânt și eu o strofă în nu știu ce cântec al său. Ca orice discuție din ziua de azi, totul a alunecat spre situația pandemică, mai exact stresul locuitorilor capitalei legat de o nouă carantinare.
Mi-a adus argumente care justificau, în viziunea lui de cetățean, necesitatea de a nu se închide capitala. Cel mai interesant mi s-a părut faptul că se temea de dezvoltarea orașului Cluj-Napoca. Carantinarea prelungită a Bucureștiului ar putea da clujenilor un răstimp pentru a apăsa pedala de accelerație a progresului într-un asemenea hal încât să devină forța economică numărul unu a țării, un fel de Milano raportat la o Romă țintuită de propria inerție. Eu am încercat să-l calmez, spunându-i că totuși decalajele sunt încă mari și greu de surmontat, însă el a continuat să expună o listă de realizări tehnologice uimitoare despre care a auzit că sunt pe cale să fie implementate de ardeleni și despre care vă jur că nu aveam habar.
De exemplu eu nu știam nimic despre sensul giratoriu care se mișcă singur. Cică oprești mașina și se învârte intersecția cu totul, oprindu-se în dreptul străzii pe care vrei să îți continui deplasarea, totul fiind dirijat de către un polițist DJ. Sau că firma de salubrizare din Cluj-Napoca este complet digitalizată, în sensul că nu mai există mașini și nici gropi de gunoi, ci toate reziduurile sunt ginite prin satelit, selectate cu un clic dreapta de la mouse, apoi li se face upload în cloud, un fel de recycle bin stratosferic atât de ecologic, încât este invizibil. De multe ori nici nu apuci să scuipi guma pe trotuar, că ți se vaporizează la jumatea distanței, se convertește în biți mentolați și dispare, în timp ce în București încă se simte miasma scandalurilor dintre Clotilde Armand și Romprest. Eu ascultam cu gura căscată, de parcă voiam să las să-mi cadă o ciungă imaginară și să nu dau de înțeles că nu stăpâneam mai mult de un sfert din termenii tehnici care îmi erau prezentați. Mai aruncam câte un da sau un aha pe unde credeam că ajută.
Apoi mi-a vorbit despre metroul clujean, iar aici am revenit cu picioarele pe pământ, sau sub pământ, fiindcă am văzut, pipăit și folosit acest mijloc de transport în București. Cică nu i se pare normal ca în provincie să existe așa ceva, fiindcă nu are încredere în inginerii ardeleni și se teme ca nu cumva, dintr-o eroare de calcul, să ajungă primii pe sub pământ până la Otopeni.