Interviu  -  Dan Burcea  -  

Cristian Fulaș publică la Editura Polirom romanul Ioșca, remarcat deja de critică pentru forța sa epică și minuția portretistică pe care o pune în slujba construirii unei lumi arhetipale, de o mare forță simbolică. Cu o magistrală artă a discursului literar, autorul realizează un surprinzător transfer deictic al „tăcerii împreună“ ca retorică a ne-vorbirii purtătoare a sensului ascuns al lumii conținut tocmai de „lipsa cuvintelor“.

Această retorică a reticenței, în care aposiopeza domnește ca la ea acasă, surprinde și încântă în același timp prin extraordinara ei capacitate de a revela trăirea interioară a personajelor dumneavoastră. Cum s-a născut acest roman și ce rol a avut această sublimare a discursului narativ în geneza și scrierea lui?

În fond, ca romancier, nu te poți așeza în lume decât reticent. În rezervă, din rezervă. Știu puține lucruri despre lume și cu atât mai puține despre oamenii care trăiesc în ea, suntem aproape opt miliarde, numărul mă sperie cumplit. Și-atunci poate că o anume reticență, o anume întrerupere continuă nu e doar necesară, ci de-a dreptul obligatorie atât în replicile personajelor unui ro­man, cât și în felul de-a înfățișa lumea. Cursivitatea e și ea un șir de întreruperi, desigur. Aproape întotdeauna. Orice cursivitate. Sigur, înfățișez o lume, dar lumea e cu necesitate discurs, e o lume scrisă, filtrată, imaginată, creată. Poate de aici necesitatea sublimării de care vorbiți, poate din conștiința unei înstrăinări voite de realitate, poate din simpla con­știentizare a diferenței între ceea ce stă scris și ceea ce este.

Spațiul creat drept cadru narativ are toate caracteristicile unui teritoriu arhetipal, a unui „coridor de trecere“: valea, munții, teritoriul de dincolo, orașul etc. sunt elementele sale constitutive. Cum l-ați ales, există el, geografic vorbind, servindu-vă de model sau cel puțin de canava, ca loc imaginar și simbolic prin excelență, ca huis clos decupat într-un perimetru traversat de un râu care face din peisajul muntos un fel de paradis?

O anumită realitate există în ca­dru. Să spunem că m-am servit de linia imaginară dintre Brașov, Zăr­nești și limita Plaiului Foii care e Refugiul Șpirlea. Pe marginea estică, Bucegii și Piatra Craiului. La vest, Rudărița și Poiana Mărului. Aici sunt reperele spa­ția­le reale. Contează însă, aici aveți mare dreptate, doar valea, doar acel spațiu imaginar în care se desfășoară puțina acțiune din carte. Intenționat am sucit locurile între ele, le-am amestecat, le-am descris în mod diferit, tocmai pentru a nu mai trimite la nici o realitate verificabilă în teren.

Va­lea (cu majusculă), Râul, Muntele, nu în ultimul rând Drumul (în marginea căruia se zbate la un moment dat o pasăre decapitată) sunt locuri simbolice, sunt Locurile lângă care oamenii viețuiesc dintotdeauna. Iar Paradisul, ca să revin la întrebare, e peste tot. Vorbesc cât se poate de serios.

Numele lui Molnar Iozsef, Ioșca, Ioșca baci, micul Ioșca, eponim al cărții, ghidează cititorul spre genul biografiei romanești. Cine este acest om și de ce viața lui merită să fie povestită, mai mult, să fie înnobilată și ridicată la rangul de literatură?

Am mai spus, dar reiau. Am cunoscut la un moment dat un fierar bătrân pe numele lui Ioșca. Mi-a plăcut omul, simplu, liniștit, la locul lui. Mi-a rămas în minte ca un soi de simbol opus lumii noastre agitate, nu știu, poate că fantazez, poate nu era chiar așa. Cert e că de aceea m-am folosit în carte de numele lui (ar putea fi al oricărui alt om, sunt atâția Ioșca în lume…). Dar în rest Molnar Iozsef e un personaj cu totul și cu totul imaginar, imaginat, de imaginat în continuare. E arhetipul omului simplu, sărac, neștiut într-o margine de lume, ceea ce – atunci când suntem sinceri – suntem majoritatea. Ioșca e omul de rând pe care istoria nu îl ține min­te, o cifră în angrenajul enorm și monstruos al umanității, un chip fără chip. La un moment dat am vrut să-mi intitulez romanul Fără mărire și fără chip, mi s-a părut prea apăsat, am rămas la simplitatea unui nume.

Înainte de a vorbi de cercul restrâns care gravitează în jurul lui Ioșca, aș dori să ne spuneți câteva cuvinte despre lumea care populează spațiul văii în care se petrece acțiunea romanului, acea comunitate fondatoare formată din „muncitori săraci, simple cifre în angrenajul lumii“, oameni „fără mărire și fără chip“. Cine sunt aceștia și prin ce hazard al istoriei se află ei aici, izolați de restul semenilor?

Se pare că am anticipat, dar bine am făcut. În sufletul meu, atunci când sunt împreună cu mine, aproape că refuz lumea în care trăiesc. Aproape mă doare inegalitatea asta crudă, stupidă și ridicolă dintre oameni, aproape că aș milita pentru o revoluție finală, dacă nu aș fi convins că totul e fără rost și orice revoluție va sfârși manipulată de cei puternici. Ioșca e romanul acestor oameni, le e dedicat, le scrie viețile – chiar și așa, în registrul imaginarului. E timpul să ne întoarcem la oamenii simpli, e timpul să înțelegem că lumea nu e făcută doar din Marile Nume ale Oamenilor Importanți, ci din toți oamenii. Din toți oamenii care sunt în ea. Numiți-mă socialist, deși mă tem că termenul e demonetizat azi, dar eu asta cred. Că lumea nu poate fi un loc bun atâta timp cât suntem atât de inegali. Că e absurd, monstruos chiar, ca un om să nu aibă ce mânca în timp ce o mână de privilegiați dețin țări întregi.

În jurul lui Ioșca gravitează mai multe personaje, un grup uman devenit pe măsura acțiunii tot mai solidar și legat de o prietenie puternică și profund umană. Duumviratul va deveni treptat un memorabil quadriumvirat. Ce ne puteți spune despre prietenia lor și despre rolul de ferment pe care aceasta îl joacă în ansamblul narativ al romanului dumneavoastră?

Eu, când scriu, dacă scriu, scriu despre om. Mă folosesc de sinecdoca numită Om pentru a face lumi, lumi pe care la rândul lor le populez cu oameni creați de mine. Sunt în fond un modern, cred că mă repet, dar sunt un modern. Personajele din romanul acesta sunt personaje simbolice: un muncitor, un maistru, un preot, un doctor. Cu toții esențiali în lumea imaginată, cu toții de neînlocuit aproape. Și cu toții capabili de gesturi supraumane, capabili – extrema e necesară aici – să moară pentru celălalt. Și, nu-i așa, să ucidă. Suntem în inima umanului, acolo unde compromisul, negocierea, politica nu pot încă exis­ta, acolo unde sentimentele sunt încă sentimente, unde adevărul e adevăr și minciuna minciună. Aveți dreptate, într-un anumit sens personajele romanului sunt Unul, o idee a Binelui – în ciuda tuturor lucrurilor rele pe care le vor fi făcut și prin care vor fi trecut.

Femeile sunt și ele prezente în roman. Ilona, logodnica și apoi soția lui Ioșca și Ileana, femeia maistrului Vasile, ocupă un rol eminent în viața acestora și a comunității. Ce ne puteți spune despre ele?

Ilona e adevăratul personaj tragic al romanului. Dacă Ioșca e o um­bră inefabilă a realității, o pro­iecție a omului primordial, să o spunem în cele din urmă, Ilona e imaginea lui reală. Inițial, în variantele de început ale romanului, mortul cărții era Ioșca. Murea singur, neștiut, devenea o mână de țărână din valea lui iubită. Apoi am modificat. Din motive de structură, dar și de intensitate, am ales moartea tragică a celei iubite, am ales hybris-ul acelei morți, frica teribilă și atât de umană, suferința inumană (până la nebunie) a bărbatului care refuză să rămână singur, care se dedublea­ză, care pentru o vreme devine ea, devine iubirea lor, devine altceva, ceva ce rămâne de citit în carte. Ileana, la fel. Ea e singura legătură a cărții cu supranaturalul, cu un soi de panteism care mie îmi place ca structură, cu simplitatea pre-umană, să-i spunem. Ileana e un loc simbolic, e o imagine de neratat, e esența nebuniei, în fond, a iraționalului, într-un fel. Ileana și Ilona sunt celelalte elemente centrale ale acelei lumi și în jurul lor se-nvârte totul la o lectură atentă, în timp ce Ioșca, maistrul, popa, doctorul, mai prezenți în aparență, sunt doar umbre arhetipale ale omului trecute prin­tr-o serie de epifanii.

Povestea de dragoste dintre Ioșca și Ilona este expresia unei promisiuni a comunității umane care privește acest act ca pe o așezare binecuvântată a rânduielii familiei și a societății. Are și o trăsătură de mit fondator această uniune maritală?

Da. Sunt multe repere acolo, e o lume a începuturilor, o lume fără căsnicii și fără cimitir, fără copii. Ioșca și Ilona (Ilona și Ioșca?) întemeiază lumea și în același timp îi aduc destructurarea, așezarea într-o societate. Și deci destructurarea simbolică a Paradisului Pământesc, cu condiția să înțelegem că „cerul e peste tot“.

Aș dori să evocăm câteva dintre numeroasele teme care traversează romanul dumneavoastră, unele abia sugerate în fulguranța unei fraze, altele mult mai pronunțate. Prima dintre ele este cea despre Timp. Ce să înțelegem din reflecția preotului care se întreabă dacă timpul „era viața oamenilor sau viața Domnului sau acestea două întreolaltă sau dacă acestea două, din nou, puteau sta unite măcar“?

Când am început să scriu Ioșca, sigur, m-am gândit la Timp. Eu nu pot scrie în afara conceptului ăstuia, mă înstrăinez complet dacă încerc să vorbesc ca și cum timpul n-ar fi o temă a literaturii mele, aproape că nu mai merită să scriu. Iar când mă gândesc la Timp, mă gândesc la percepția lui, la faptul că în fizică timpul nu e necesar, el e doar o condiție a conștiinței uma­ne. Știți, fizic vorbind, nu trăim în timp. Timpul e o invenție a min­ții umane, nu e chiar real. E o con­venție. De aceea pun în carte pro­blema asta dublă, timpul divinității și timpul omului. Universalitate și convenție, eterna poveste a filosofiei. Sigur că la limită se ascunde din nou teza maimultcaprezentului, un lucru despre care am tot vorbit în cărțile anterioare, în fond ideea mea despre timp. Cu un surplus aici, cu ideea că timpul așa cum ni-l în­fățișăm e de fapt determinismul simplu, cauzalitatea. Nu­mim timp înlănțuirea dintre lucruri. Cam atât reușim să înțe­legem din conceptul acesta.

Și ce măsură are Timpul, atunci când se însoțește cu actul vorbirii, cu voința umană și cu capacitatea lui de a trăi în lume? Dacă ar fi să urmăm cuvintele lui Ioșca, „timpul vorbirii era timpul vrajbei, iară timpul tăcerii era al păcii“. Este aceasta condiția sine qua non a omului vorbitor ca vector al condiției sale în cadrul cetății?

Într-un anumit sens, orice vorbire e autosuspendare din timp. Cu vorbirea numim lucrurile și anulăm cauzalitatea lor naturală, o facem să stea vorbită și în cele din urmă să stea scrisă. Vorbirea destructurează lumea, o împarte în categorii, îi distruge unitatea. Nu e nimic normal în faptul că vorbim, ajunge pentru asta să ne uităm la lumea înconjurătoare. Omul e singurul animal care vor­bește. Și nu sunt sigur că ăsta e cel mai bun lucru cu putință.

Să credem că același Timp, dilatat de data aceasta pentru locuitorii văii, ar fi o prefigurare a unei eternități molcome, ca „un labirint de oglinzi în interiorul căruia, ori încotro te-ai întoarce, vezi același lucru“? Este acesta un fel de a numi printr-o astfel de sintagmă căutarea sensului vieții, a realului ca expresie a peșterii platoniciene?

Da. Valea în care se desfășoară romanul e unul dintre acele locuri privilegiate în care lumea încă nu e atât de diferențiată, în care vorbele sunt puține (nu neapărat necesare), în care oamenii sunt în mai mare măsură oameni decât în afara ei, sunt mai naturali. S-au așezat să moară, cum se spune. Nu mai e mare lucru de spus, regretele sunt inutile, din Paradis nu mai ai unde să te duci.

Tot în acest context vă propun să abordăm și definiția pe care naratorul o dă Istoriei. El afirmă că „de la facerea lumii istoria nu existase niciodată cu adevărat“, că ea aparține doar celor puternici și apărați de ziduri, lăsându-i fără apărare pe cei „mulți supuși și umili“. Îi dați aici dreptate lui Paul Ricœur care, vorbind de exactitudinea scrierii istoriei, afirmă că aceasta nu este altceva decât „o imagine prezentă a unui lucru absent“?

La limita ideii lui Ricœur va sta întotdeauna Uitarea. Dincolo de memorie asta e. La fel, dincolo de istorie. Suntem meniți uitării, ăsta e destinul nostru. La un moment dat, mai devreme sau nespus de târziu, vom fi uitați. Mai rău e că Istoria (scuzați majuscula, ironică de data asta) face în așa fel încât să ne amintim mai degrabă răul și mai puțin binele din lume. Și-a­tunci eu militez pentru cealaltă istorie, istoria celor mulți și umili, adevărata viață.

Aș releva motivul spaimei de moarte ca experiență definitorie a condiției umane, mergând în roman până la expresia christică a suferinței pe cruce. Reproduc aici cuvintele doctorului: „Cre­dință, nebunie, viață, care e diferența?“. Ce răspuns să dăm acestei întrebări, mai ales că preotul, căruia i se adresează, își trimite interlocutorul la propria conștiință pentru a găsi în sine dezlegarea?

Viața noastră, azi, mai ales azi, poate fi descrisă mai ales ca frică de moarte. Suntem atât de îns­păi­mântați de propria dispa­riție, încât, uite, ne-am închis aproape de bună voie în case și nu spunem că ne temem, dar recunoaștem asta prin gestul nostru. Cu toții suntem Ilona azi: Nu vreau să mor, Ioșca, nu vreau să mor. Nu mă simțeam profet, dar voi zâmbi spunând că nu de ieri, de azi trăim povestea asta, ci de la începutul lumii, de când eram virusuri (ne sinucidem, păcatele mele) sau lut, depinde cum vrem să privim problema. Nu suntem nimic altceva în afară de frică de moarte, la urma urmelor. Muncim, ne chinuim, strângem, ne reproducem tocmai de frica morții, nu pentru vreun bine care ne așteaptă imediat după gestul următor.

În fața asaltului modernității, societatea umană pare depășită, absorbită în ritualuri vide de sens și în vociferări goale de sens. Cine sunt Urlătorii, Holbații și Posedații?

Aceste categorii sunt gluma mea neplăcută din roman. Suntem noi. Obsedați de ecrane, urlând în telefoane, holbându-ne la ele, umblând ca posedații prin lume, spectre ale unui azil de nebuni inimaginabil cu vreo cincizeci de ani în urmă, ră­mășițe de vorbire, absențe. Sigur că suntem în opo­ziție cu lumea Văii, e aproape natural să fie așa.

Nu putem să nu remarcăm propensiunea către o exaltare gargantuescă, atât în ritualul omniprezent al băuturii horincii, dar mai ales cu ocazia riturilor care îi punctează evoluția. Chefurile „cu valuri de băutură, cu lăutari treziți în mijlocul nopții“ erau ocazii în care oamenii „se aruncau cu totul în extaz, se dez­lănțuiau, parcă își puneau viața în joc și fiecare chef părea ultimul lucru pe care îl făceau pe acest pământ“. Cum să privim această nemărginită sete de viață, la propriu și la figurat, a personajelor dumneavoastră?

Esența sărbătorii este excesul, spune Freud undeva. De când lu­mea, oamenii sărbătoresc. Oamenii mănâncă și beau. Oamenii se reproduc sau fac sex ocazional. Cu alte cuvinte, oamenii petrec. E nevoie de veselie în lume, e nevoie de distracție, nu putem fi simple mașinuțe care-și îndeplinesc sarcinile de zi cu zi și merg la culcare la apăsarea unui buton. Așa e viața și am încercat s-o redau cât mai aproape de realitatea ei, nu de vreo imagine inventată și destul de păguboasă a prea marii cucernicii. Oamenii din romanul meu sunt de-a dreptul dionisiaci uneori, secvența nunții e cât se poate de clară în această privință, m-am distrat enorm scriind-o și mi-a plăcut să reiau (în alt registru) secvența din Ciuleandra.

Romanul Ioșca este de-abia la început de drum spre inimile cititorilor. Ce vă doriți pentru el pe viitor și ce îndemn ați dori să transmiteți celor care încă nu i-au deschis paginile?

Ce să zic?, voi zice iarăși zâmbind. Îi doresc numai binele acestui roman, deși știu în sinea mea că pentru literatura română contemporană binele e lucru cam străin. Celor care nu l-au citit nu știu ce să le transmit, poate să-l citească, poate să citească orice car­te contemporană, poate să sprijine literatura română, am fi mult mai puțin fără ea.

Galerie foto