Actualitate  -  Nona Rapotan  -  

Anul trecut, când pandemia de coronavirus era abia la început, iată ce scria Bogdan Crețu pe Facebook: „Am recitit Ciuma. În franceză, ca să nu fie loc de dubii. Hai să vă uimesc: mi-a reconfirmat impresia că Albert Camus este un excelent scriitor de mâna a doua. Problema mea e că, în adolescență, l-am citit după Dostoievski și mi-a rămas înfiptă în creier diferența de anvergură. Mai ales că multe teme sunt comune. Și oricât m-aș strădui, pe Camus îl recitesc inevitabil după Dostoievski.“

„Cartea e o bună parabolă, cu foarte multe clișee, cu multe pagini previzibile, scrise parcă pentru a-i permite autorului să-și plaseze, inteligent de altfel, aforismele existențialiste despre via­ță, fericire, iubire, ce înseamnă să fii om etc. etc. Am rămas cu sen­zația că nici un personaj nu e viu, toți sunt niște fantoșe care poartă un discurs tip; apariții episodice, ele își recită partitura și ies din scenă, pentru a reveni formal când și când. Două par a mișca, dar ele sunt de fundal: bătrânul astmatic, care supra­vie­țuiește ciumei, pe care aparent nimic nu-l atinge, pentru care lumea e la fel, indiferent de ce se întâmplă, și Joseph Grand, cel care mun­cește o viață, ca un Flaubert permanent constipat, la o unică frază, care trebuie să fie perfectă. Or, literatura nu e perfectă, per­fecțiunea e aseptică & sterilă, literatura e vie sau nu e. Altfel, pentru a verifica nivelul lui Ca­mus, comparați scena în care moare în chinuri copilul, fiul judecătorului Othon, cu paginile despre moartea lui Iliusacika din Frații Karamazov. Dife­rența e fix aceea dintre un uriaș scriitor și un bun scriitor de mâna a doua.“ (23 martie 2020).

Mi-am adus aminte de notița lui Bogdan Crețu în primăvara acestui an, când am dat elevilor mei să citească Ciuma (în fapt, au fost cinci cărți scrise de scriitori francezi, pe cât de diferite ca subiect și stil, pe atât de reprezentative pentru literatura franceză din toate timpurile). Surpriza mea a fost că le-a plăcut, ba au fost capabili să-și argumenteze coerent părerile, subiectul, cons­trucția literară etc. Cele două cărți recent apărute la Editura Polirom, semnate de același Albert Camus, vin să completeze firesc recomandările de lectură și se constituie într-un excelent preambul pentru ceea ce vor studia la clasa a XII-a, la filosofie: în curriculumul de final de liceu există un text din Mitul lui Sisif, care incită la discuții aprinse și, nu în ultimul rând, deschide calea spre studiul aprofundat al filosofiei.

Posibilități de a diferenția tipologiile umane

E aproape imposibil să vorbești despre condiția umană din punct de vedere filosofic și să nu fie menționat Camus și viziunea sa. Teoretic, când vorbim despre Mitul lui Sisif, elevii ar trebui să aibă deja lectura Ciumei, dar practic prea puțini dintre ei o au. Este și nu este un avantaj lectura romanelor sau eseurilor atunci când încerci să lansezi o dezbatere filosofică. Tendința de a urmări doar aspectele de ordin stilistic și pe cele care țin de „viața și opera“ (un clișeu care îmi provoacă deja alergie) scriitorului pune în umbră discursul de tip filosofic, cons­trucția argumentativă și premisele de la care se pleacă. Dar, cu puțină răbdare, se poate avansa discuția spre filosofia absurdului și prin comparație cu textele lui Jean Paul Sartre, ca mai apoi să se facă diferența dintre filosofia absurdului și existențialism.

Mi-am adus aminte de acest aspect când citeam Discursurile din Suedia (traducere și note de Marina Vazaca): în Conferința din 14 decembrie 1957 – susținută în marele amfiteatru al Universității din Uppsala –, unde, fugitiv, Ca­mus face o trimitere la existen­țialismul cu care este asociat și de care se dezice în totalitate. Dacă vrei să rezolvi repede problema de încadrare a scrierilor lui Camus, recomanzi Femeia nisipurilor scrisă de Kobo Abe (face parte din colecția Top 10+ a Editurii Polirom) și dis­cuția despre absurd se naște din nimic; Sisif și femeia lui Abe au atât de multe în comun, încât te întrebi de ce nu s-a scris mai mult pe această temă, căci – dincolo de clișeele inerente unei construcții literare de acest tip – există o mulțime de po­sibilități de a diferenția tipologiile umane (în funcție de contextul spațio-temporal).

Dar, fiindcă vorbim despre filosofie, Albert Camus, din punctul meu de vedere (și cred că și al altora), intră mai degrabă în categoria gânditorilor filosofici; nu are dezvoltat un sistem filosofic în sine, nu are un program de cercetare identificat ca atare și nici nu și-a propus, din acest punct de vedere, ceva foarte riguros. Asta nu înseamnă că trebuie desconsiderată importanța lui, contribuția sa la istoria culturii universale este de neignorat.

Tot în conferința menționată mai sus există un pasaj care are legătură cu notița lui Bogdan Crețu, pe care o să-l redau ca atare: „Se vede prea bine ce are de pierdut arta de pe urma acestei obligații constante. Mai întâi naturalețea, apoi acea libertate divină care respiră în opera lui Mozart. Este mai ușor de înțeles aerul rătăcit și îndărătnic al operelor noastre de artă, fruntea lor îngrijorată și bruștele lor derute. Ne explicăm de ce avem astfel mai mulți jur­naliști decât scriitori, mai mulți boy scouts ai picturii decât Cézanne și că, în fine, romanele din Biblioteca roz sau cele de serie nea­gră au luat locul unora precum Război și pace sau Mănăstirea din Parma. Desigur, acestei stări de fapt i se poate opune întotdeauna lamentația umanistă, transformarea în ceea ce Stepan Trofimovici din Demonii dorește cu toată puterea să fie: întruchiparea reproșului. Putem de asemenea să avem, ca și acel personaj, accese de tristețe civică. Dar tristețea aceasta nu schim­bă cu nimic realitatea“ (p. 31).

Scriitorului nu i-a fost deloc indiferentă istoria

După cum observați, criticul ie­șean nu a făcut întâmplător asocierea cu Dostoievski. Paradoxul face ca și în discursul ținut cu prilejul ceremoniei de acordare a Premiului Nobel, dar și în con­ferința lui Camus din care am citat să fie foarte des invocat un alt filosof: Nietzsche. Iată cum se deschide calea spre studiul filosofiei! Nietzsche nu e întâmplător pomenit, contribuția lui la filosofia culturii este vitală, iar pe Camus l-a preocupat foarte mult și estetica, fie ca demers de sine stătător, fie ca parte integrantă a unei analize de conținut.

Se simte această preocupare și în Căderea (traducere de Magda Răduță), romanul scris precum un lung monolog (dar deloc plictisitor), apărut anul acesta tot la Editura Polirom. Scriitorului francez de origine algeriană nu i-a fost de­loc indiferentă istoria, felul cum aceasta influențează scriitura. De asemenea, a militat ori de câte ori a avut ocazia pentru implicarea omului de cultură – fie el scriitor sau artist – în viața publică. Contribuția acestuia la bunul mers al lucrurilor, la instalarea stării de bine, luarea de atitudine față de orice fel de -isme sunt câteva dintre ideile călăuzitoare pentru Camus, care l-au făcut să se remarce în spațiul public, devenind o voce distinctă.

Citind Discursurile din Suedia mi-am reconfirmat ceea ce știam: multe dintre cele gândite de el sunt atemporale, n-ai cum să nu remarci cât de bine se potrivesc descrierile sale cu ceea ce se întâmplă astăzi. Dau un singur exemplu sugestiv: „Cele două estetici care s-au înfruntat vreme îndelungată, cea care recomandă refuzul total al actualității și cea care pretinde că respinge tot ce nu este actualitate, sfârșesc totuși prin a se întâlni, departe de realitate, într-o aceeași minciună și în suprimarea artei. Academismul de dreap­ta ignoră o nenorocire pe care o folosește academismul de stânga. Dar, în ambele cazuri, nenorocirea devine și mai mare în timp ce arta este negată“ (pp. 58-59).

Albert Camus a fost (și este) genul de scriitor a cărui viață se confundă cu opera. Mulți dintre cititorii cărților sale au tendința să confunde personajul/ personajele cu scriitorul, caută în fiecare carte urme din personalitatea acestuia. Se întâmplă asta doar la scriitorii mari și foarte mari, cei care au trăit scriind, și-au descompus personalitatea în multe bucăți, pe care le-au risipit în cărți, construind pe această cale alte și alte perso­nalități. La lectura Căderii, de exemplu, este imposibil să nu cauți să auzi vocea lui Camus, pe alocuri ai impresia că monologul îi apar­ține, e un soi de mărturisire publică, care îl ajută să se împace cu sine, dar și cu lumea.

Tu ce-ai face dacă ai fi martor la o sinucidere?

Ultima ficțiune finalizată de au­tor, Căderea, este și cel mai filosofic roman dintre toate cele scrise de el. Monologul lui Jean-Baptiste Clamence aduce în prim-plan mai multe teme preferate de filosofi, dar tema de fond este una care ține de etica aplicată: adevărata mărturisire o face abia la finalul cărții, ceea ce îl determină pe cititor să reia șirul destăinuirilor și să le așeze într-o cu totul altă ordine. Implicarea, luarea de atitudine în spațiul social este una dintre temele de dezbatere care încing și astăzi spiritele. Ne implicăm sau nu, promovăm schimbarea, o provocăm, mișcăm munții pentru o cauză nobilă, donăm pentru construirea unui spital, apărăm doar nevinovații, luăm măsuri pentru diminuarea poluării etc.? Dar, înainte de orice, tu ce-ai face dacă ai fi martor la o sinucidere?

Dilemele pe care Albert Ca­mus le pune în discuție prin intermediul vocii judecătorului sunt multe, nici una secundară, iar felul cum le așază în volum te determină să refaci relația cauză-efect fără prea multe dubii. Dintre toate, discuția despre libertate îmi rămâne cea mai dragă, poate și pentru că astăzi dreptul la libertate capătă cu totul alte sem­nificații. Libertatea nu mai este de multă vreme o valoare în sine, dar asta îi conferă și mai multă greutate.

„Haideți, mă aprind și întrec măsura. Până la urmă, mi s-a întâmplat să folosesc libertatea în­tr-un mod mai dezinteresat și, dați-vă seama cât eram de naiv, chiar să o apăr de două-trei ori, fără a merge, cu siguranță, până într-acolo, încât să-mi dau viața pentru ea, dar riscând și așa într-o oarecare măsură. Trebuie să-mi iertați astfel de imprudențe; nu știam ce fac. Nu știam că libertatea nu e o recompensă, nici o decorație pe care o sărbătorești în valuri de șampanie. Nici un ca­dou, de altfel, o cutie de bombonele după care să te lingi pe buze. O, nu, libertatea e, dimpotrivă, o corvoadă și o cursă lungă, solitară, extenuantă. Fără șampanie, fără prieteni care să ridice paharul privindu-te cu drag. Singur într-o sală întunecată, singur în bază, în fața judecătorilor, și singur când iei hotărâri în fața propriului sine sau în fața judecății celorlalți. La capătul fiecărei li­bertăți e o sentință; iată de ce libertatea e prea greu de dus, mai ales când arzi de febră sau când te doare sau când nu iubești pe nimeni“ (Căderea, p. 126).

Atât de multe idei într-un singur pasaj! Un text care poate da naștere la multe dezbateri; un judecător, retras în Amsterdam, care alege să se confeseze unui barman dintr-un local celebru și care face o mulțime de digresiuni, tocmai pentru că încă nu e capabil să pună degetul de rană. Pe el, de fapt, îl roade ceva mult prea subiectiv ca să poată fi ajutat concret de către ceilalți. Mărturisește, într-un final, dar nu o face în speranța că se simți mai bine, ci doar în ideea că e mai ușor de dus pedeapsa când știe și altcineva despre ea. Punerea în balanță a atitudinilor egocentrice cu cele prosociale îl determină pe cititor să-și schimbe poziția de la o pagină la alta: acum e de acord cu raționamentul judecătorului, pentru ca două pagini mai încolo să-l considere cel mai abject om din câți a cunoscut.

Scriitorul scrie despre realitate, reface această realitate

Căderea este o carte de citit cu mintea limpede, de aceea să nu fiți surprinși că, în ciuda sub­țirimii, cartea nu se va lăsa foarte ușor parcursă. Pe de altă parte, așa cum spuneam, Camus dă aici măsura discursului său filosofic, ceea ce ne determină să-l considerăm ca fiind fără doar și poate unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului XX.

Închei tot cu o referință la anul trecut: 2020 a fost, printre altele, și anul centenarului Paul Celan. Editura Polirom a publicat cu această ocazie Meridianul și alte proze (traducere de Andrei Corbea), un volum în care regăsim și câteva din discursurile ținute de poet cu diverse ocazii. Citind discursurile lui Albert Ca­mus, mi-am dat seama cât de folositoare sunt aceste lecturi. Din­colo de faptul că spun ceva despre omul care le rostește, despre personalitatea acestuia, ele ne determină să conștientizăm cât de greu este să separi scriitorul/ omul de producțiile sale. Până la urmă, cărțile îl reprezintă, poate mai mult decât tabieturile și rutinele cotidiene.

Și la Celan, și la Camus veți regăsi în discursuri ecouri (și nu doar atât) stârnite de lecturile cărților scrise de ei. În final, veți înțelege cât de greu este să spui: da, cred că scriitorul trebuie să fie și un activist social, sau, din contra, nu, el trebuie să-și vadă de cărțile sale. Dar spune bine Albert Ca­mus, scriitorul scrie despre realitate, reface această realitate, iar pentru aceasta el trebuie să o cunoască foarte bine. Cred că lectura Discursurilor din Suedia face lumină acolo unde Căderea a lăsat loc de interpretare. Ordinea lecturii nu contează, doar să le citiți.

Dacă e să mă întrebați, Albert Camus e o combinație unică de talent literar, gândire profundă și apetit pentru dezbatere, ceea ce-l face să fie un scriitor foarte bun și un gânditor al secolului XX care nu poate fi ignorat.

Galerie foto