Ca și Stoner, romanul din 1965 al lui John William, și Ultima vară în oraș poate fi privit ca un fel de Lazăr al literaturii. Două romane „pierdute“, cu un întârziat și surprinzător succes internațional, ambele având drept protagoniști niște suciți, eroi anapoda, fideli unui drum bizar. Ei își poartă cu discreție tristețea omului interior prin vâltoarea zădărniciei exterioare spectaculoase, trăiesc iubirea scurt și intens și știu că nu au unde să se ducă în lumea asta.
Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947, și-a petrecut copilăria la Milano, apoi s-a mutat la Roma unde a lucrat în presă și televiziune. Ca și eroul primului său roman, Ultima vară în oraș, publicat în 1973 (tradus de curând la Editura Polirom de către Cerasela Barbone), carte-cult, reprezentând un caz de publicare aproape unic. Autorul a scris-o în anii șaptezeci, încercând să o propună fără succes diferitelor edituri până când manuscrisul a ajuns pe mâinile Nataliei Ginzburg. A fost atât de uimită de ea, încât a încurajat scriitorul să participe la premiul Premio Inedito. Câștigarea acestuia a permis publicarea romanului în 1973, cu șaptesprezece mii de exemplare vândute într-o singură vară.
La scurt timp, cartea a dispărut de pe piață, devenind o carte-cult pentru trei generații care au continuat să o caute pe tarabele de mâna a doua, circulând în mici cluburi de cititori, până când a fost republicată în 2010. A fost privită ca o redescoperire senzațională, a făcut valuri în presa culturală, dar, odată cu ediția respectivă, cartea a dispărut din nou. Acum se bucură de un nou val de traduceri.
Personajul central, un antierou, și atmosfera fac greu de uitat această carte. Începutul romanului poate fi trecut printre cele antologice: „De altfel, așa e întotdeauna. Faci orice ca să stai deoparte și apoi, într-o bună zi, fără să știi cum, te trezești într-o poveste care te poartă direct la final“.
O Romă a artiștilor săraci, a aristocrației ruinate, a presei improvizate
Ultima vară în oraș este romanul relației dintre un om și un oraș, dintre singurătate și mulțime, dintre un bărbat fără ambiții și o femeie imprevizibilă. Leo Gazzara este un jurnalist de treizeci de ani, mai exact transcrie pentru un cotidian sportiv texte scrise de alții. Îi place să bea, îi place să citească și îi place marea. Plecat din mohorâtul Milano și stabilit la Roma, după al Doilea Război Mondial, trăiește deopotrivă fericit și deznădăjduit într-o atmosferă de dolce vita. Iubește marea, ca și bunicul său, de altfel primul personaj care se impune atenției în primele pagini ale cărții, căci înainte de a muri cere un pic de apă de mare. Marea și moartea se vor reîntâlni și în finalul romanului.
Încă din primele pagini, autorul surprinde prin facilitatea cu care conturează în doar câteva rânduri portrete memorabile, așa cum se întâmplă și în cazul tatălui rămas pe peronul gării din Milano. Marea îl îndeamnă pe Leo să ajungă la Roma și tot ea îi va rămâne cu fidelitate aproape: „Marea care primește totul, toate lucrurile care nu au reușit niciodată să se nască, toate lucrurile moarte pentru totdeauna“.
Roma va fi orașul unde duce o existență boemă. Schimbă slujbele, locuiește în hoteluri sau în casele prietenilor bogați, multe nopți și le petrece în paturile femeilor pe care le părăsește a doua zi, după ce face câte o baie tihnită în căzile lor. Prin Roma își plimbă cu încântare copilărească Alfa Romeo hodorogită și tot aici, din când în când, renunță la alcool. Nu și prietenul său, Graziano, un alt personaj pitoresc, ce se va lăsa pradă singurătății și alcoolului. Roma lui Gianfranco Calligarich este o Romă a artiștilor săraci, a aristocrației ruinate, a presei improvizate, a îmbogățiților peste noapte, a snobilor, a străzilor pustii pe timp de vară, dar înmiresmate sub ploile de primăvară, a cafenelelor cu lume pestriță. Și nu numai.
Un fundal spectaculos, perfect pentru o poveste de dragoste
Portretul pe care Gianfranco Calligarich i-l face Romei e fascinant, freamătă de viață și amintește de filme precum La dolce vita sau La grande bellezza: „Roma era orașul nostru, ne tolera, ne alina și am ajuns și eu să-mi dau seama că, în ciuda slujbelor sporadice, a săptămânilor de foame, a camerelor de hotel umede și întunecoase, cu mobilier galben-spălăcit și scârțâitor, parcă ucis și secătuit de o boală necunoscută de ficat, era singurul loc în care puteam să trăiesc. […] E mai mult decât un oraș, e o parte secretă din voi, o fiară ascunsă. În cazul ei nu există jumătăți de măsură: fie e o mare iubire, fie trebuie să plecați, pentru că asta pretinde dulcea fiară, să fie iubită. Ăsta e singurul tribut care vi se va pretinde, indiferent de unde veniți, de pe drumurile șerpuite și înverzite ale Sudului, de pe legănatele șosele drepte ale Nordului sau din abisurile sufletului vostru. Dacă e iubită, o să vi se ofere așa cum o doriți și nu va trebui să faceți altceva decât să vă lăsați în voia valurilor prezentului, care vă ating ușor, plutind la un lat de palmă de fericirea voastră legitimă. Și vi se vor oferi seri de vară străbătute de lumini, dimineți vibrante de primăvară, fețele de masă ale cafenelelor asemenea fustelor fluturate de vânt ale fetelor, ierni aspre și toamne nesfârșite, când orașul o să vi se arate dezarmat și bolnav, vlăguit, plin de frunze decapitate, pe care pașii voștri nu vor face zgomot“.
Un fundal spectaculos, perfect pentru o poveste de dragoste. Una pe măsura atmosferei excentric-sfâșietoare a orașului. După nopți alcoolice și zile monotone, în ultima sa vară la Roma, inadaptatul Leo se îndrăgostește de Arianna, femeia fatală, imprevizibilă, exuberantă, seducătoare, ciudată și instabilă. E studentă la arhitectură, nici ea nu are o casă a ei, dar mereu are cu ea volumul Swan. Nici unul dintre ei nu e capabil să-și asume vădit și la timp iubirea față de celălalt. Arianna apare și dispare din viața lui Leo, accentuându-i deriva existențială. Suferința și renunțarea sunt mute. Povestea de iubire e plină de singurătate. Viața e închegată doar din rămășițe. Personajele rătăcesc ducând cu ele pachete sau valize cu cărți – Proust, Pavese, Nabokov, Marele Gatsby, Moby Dick, Ulise, Eliot, Shakespeare, Durrel, Cehov –, ele însele având puterea să creeze un alt univers cu care rezonează viața lui Leo Gazzara.
Personajele trist-fermecătoare, descrierile pregnante, dialogurile vii, asociațiile surprinzătoare, melancolia elegantă, vraja unei lumi efemer-frumoase cu miez putred și cu disperări înăbușite, lumea fragilă în care un om se zbate mocnit să supraviețuiască și rafinamentul scriiturii fac din Ultima vară în oraș un roman inconfundabil, de neuitat.
Gianfranco Calligarich, Ultima vară în oraș, traducere din limba italiană și note de Cerasela Barbone, Polirom, 2021
1 Trackback