Istoriile artei persane citează un episod din vremea unui mare cutremur din Tabriz. Cei care săpau cu disperare după supraviețuitori printre ruine au găsit pe cineva într-o odăiță de la subsol, pe jumătate intactă. Nemișcat la o masă, caligraful nici nu observase cutremurul și lucra în continuare ca să creeze o literă perfectă.
E una din acele povești cu adevărat pline de învățăminte, la care mărturisesc că am reflectat adesea de-a lungul vremii. Căci profunzimea ei se revelează doar treptat, câte ceva la fiecare 2-3 ani de reflecție.
În primul rând, ce căuta caligraful la subsol? Logic era să fie la un etaj cât mai de sus, să aibă lumină bună, lumină de zi, cu care altfel lucrezi, cu atât mai mult în această meserie. Era chiar datoria lui să mobilizeze breasla pentru a i se asigura, lui și camarazilor lui de caligrafie, condiții optime de activitate. Iar dacă omul nostru a ales cu bună-știință să lucreze în condiții proaste, ca un exercițiu de disciplină și concentrare, amice, dă-mi voie să-ți spun, asta e trufie.
În al doilea rând, părerea mea e că atunci când l-au scos pe caligraf din ruine, întâi și întâi i-au tras o mamă de bătaie. Nu văd cum se putea evita furia mulțimii. Adică Tabrizul e la pământ, destinele atâtor oameni nevinovați au fost curmate, iar tu stai la masă, bibilești, n-ai treabă. Cum se știe, a o duce bine când alții o duc prost este o sfidare adresată societății. Unde mai pui că un om care n-a observat în ce pericol se află nu are nici cum să-ți fie recunoscător că l-ai salvat. Pe scurt, îl scoți pe caligraf din hrubă, îl scuturi cu grijă de praf și apoi îl altoiești să se învețe minte.
În al treilea rând, morala pe care o citesc eu printre rândurile acestei povești – recunosc că nu am argumente foarte concrete, dar cred că sare totuși în ochi – este următoarea: dacă te faci caligraf, nu ai familie. Dacă omul ar fi avut familie, cu siguranță am fi aflat despre existența ei. Cronicarii safavizi sau afșarizi care au consemnat acest episod nu ar fi ratat nicicum ocazia să ne spună că soția și copiii au sărit pe el ciorchine, umplând cu lacrimi calde o călimară. Căci abia aici povestea ar fi încetat să fie una de nișă, nevandabilă, devenind relevantă pentru un public larg. Dar nici o vorbă despre asemenea scene de regăsire. Caligraful nu avea pe nimeni. De altfel, dacă ar fi avut copii, e clar că l-ar fi convins să se pensioneze și s-ar fi mutat ei în odaia lui din Tabriz, iar pe el l-ar fi trimis undeva la țară, că doar nu mai are nevoie să stea în centru.
În al patrulea rând, eu n-am nimic împotriva talentului – am chiar prieteni care sunt talentați –, dar nu mă pot împiedica să observ aici niște probleme grave de productivitate. Se raportează deci că angajatul lucrase pe toată perioada incidentului, adică două minute, să zicem, că un cutremur nu durează mult, și continua să lucreze la litera respectivă și în clipa în care a fost identificat de echipele de intervenție, după câteva zile, hai să zicem a doua zi. Dar sursele ne spun limpede că era vorba de o singură literă, litera arabă waw. Sigur că e nevoie de standarde deosebite de calitate! Toți aderăm la ele. Dar nici așa. În ritmul ăsta durează un an să scrii o frază și ăsta o să fie singurul lucru pe care-l poți trece pe autoevaluarea anuală. Nu te mai salvează nici departamentul de scientometrie. Păi ori depunem eforturi ca țara noastră să se ridice la nivelul cel mai înalt de producție, ori ce facem.
În al cincilea și ultimul rând, caligraful a cauzat cutremurul.
1 Trackback