Nu mă uit de obicei la documentare despre crime, așa cum nu mă uit la filme horror, pentru că mi se face frică, dar am avut posibilitatea să văd în avans miniseria documentară suedeză Pray, Obey, Kill, realizată de Henrik Georgsson și produsă de HBO Europe (cu premiera în 4 aprilie 2021), și am stat până la sfârșit.
Sunt de acord că moartea e fascinantă și că fascinația vine din teama noastră de necunoscut (în prima practică din spital, în clasa a IX-a la Liceul Sanitar, m-am dus direct la morgă, i-am rugat să mă lase să mă uit și n-am leșinat), dar crimele sunt altceva. Poate de aceea acest gen de documentare au priză, pentru că suntem incapabili în mod structural să concepem că un om poate lua viața altui om.
Ce e captivant la Pray, Obey, Kill e faptul că dincolo de omucidere (două tinere, ambele soții ale aceluiași pastor penticostal, care au murit la interval de cinci ani în 1999 și 2004) și de dificultatea de a stabili și acum toți vinovații, vorbește despre manipulare și despre puterea pe care o au unii de a poza în lideri spirituali și de a spăla creierele celor din anturaj. Nu te miri că cineva poate lua viața altcuiva din ură sau răzbunare, ci că o tânără de 26 de ani poate fi trimisă ca un robot în casa unei femei cu trei ani mai tinere din comunitatea ei, cu care nu avea nimic de împărțit, și să o împuște.
Sau te miri că altă tânără se autointitulează Mireasa lui Christos și îi transformă în sclavi pe membrii comunității. Cum e posibil? După același principiu ne întrebăm pe scară mai largă și cum au fost posibile ascensiunea lui Hitler și Holocaustul, iar cu fiecare nou caz de antisemitism ori de sectant care-și duce oile în buza prăpastiei vedem că natura umană lucrează după legi pe care nu le-am înțeles încă și probabil n-o să le înțelegem vreodată.
Miniseria are șase episoade și e construită pe ideea de reconstituire. Pentru că era nevoie de imagine pentru interviurile cu polițiști sau cu membri ai comunității, s-au construit machete cu casele din satul Knutby, unde se întâmplă acțiunea, multe scene sunt reconstituite de către regizor și există și secvențe din reconstituirile poliției. Elementul de legătură sunt jurnaliștii de investigație Anton Berg și Martin Johnson, care reiau cazul și despică firul în paișpe, făcându-ne de multe ori să ne întrebăm dacă nu se pierd în prea multe detalii.
Dar unele fire sunt mai interesante despicate, cum e cazul reconstituirii celei de-a doua crime de către poliție, când jurnaliștii, studiind reconstituirea de șase ore redusă la 23 de minute pentru proces, își dau seama că poliția a făcut un abuz încercând să o influențeze și să o determine pe acuzată să susțină rezultatele anchetei balistice. Această reconstituire a reconstituirii ne duce cu gândul la filmul lui Lucian Pintilie, dar orientează ancheta jurnalistică și pe o altă pistă posibilă.
Ce ține treaz interesul spectatorului e faptul că presupușii vinovați (inclusiv moral) sunt aduși pe rând în față și pentru nici unul nu pot fi aduse argumente că ar fi singurul vinovat sau că ar fi nevinovat, ca și cum în această comunitate penticostală, care a funcționat 97 de ani, până să fie desființată în 2016, totul se rezolvă în grup. Un polițist care a ajuns la locul crimei din 2004 vorbește despre o atmosferă de Twin Peaks. Câțiva membri ai congregației spun și azi că făceau totul ca s-o protejeze pe Mireasa lui Christos, iar adorația lor nu s-a șters cu totul, chiar dacă admit că au fost spălați pe creier.
Cele trei persoane-cheie în deslușirea crimelor sunt pastorul (foto) ale cărui soții au murit și care a fost condamnat pe viață pentru instigare la omor, o tânără care fusese guvernantă în casa pastorului și care a recunoscut că i-a ucis a doua soție, dar care a fost declarată inaptă psihiatric, precum și Mireasa lui Christos, lidera congregației, care a refuzat să participe la realizarea miniseriei. Fiecare e un personaj fascinant în sine pentru că rămâne impermeabil până la final, dar și pentru că funcționează doar în relație cu ceilalți, ca și cum ar fi existat o mare conspirație (chiar și inconștientă) care a făcut ca scenariul să se țină la un loc. Aici e, poate, nodul acestei povești polițiste neortodoxe care se termină fără sentimentul că ai aflat adevărul, pentru că, așa cum spune o jurnalistă, „cum chestionezi ceva ce nu există?“.
FOTO: © David Hellman/ 2021 HBO Nordic
1 Trackback