Carte  -  Florin Irimia  -  

În sfârșit ne despărțisem. De-aici să pornim. După ce nu mai credeam că se va mai întâmpla vreodată, ne despărțisem și eu mă mutasem într-o cameră de cămin. Ea trecuse de vreo câteva ori pe la mine să-mi mai lase câte ceva, o haină, o întrebare, o caserolă cu mâncare. Era tot timpul tristă, poate chiar din cauza mea. De câteva zile începusem să mă simt rău. Așteptam să vină Salvarea să-mi facă o injecție, mai venise și-nainte, dar eu tot rău mă simțeam. Și mă gândeam: o nouă carte. La ce bun? Cine o s-o citească? Câți dintre cei care mai pun mâna pe o carte în țara asta o vor citi tocmai pe a ta? O porcărie să scrii literatură aici. O porcărie să exiști, în general. Mizerie cât vezi cu ochii. Pungi cu gunoi, pet-uri, ambalaje, cârpe și zoaie, borală, murături, praf, doi rahați, unul de câine, celălalt nu, mucuri de țiga­ră. Pe străzi șoferi descre­ierați. Și în condițiile astea, tu vrei să scrii o carte. PENTRU CE? Pentru că nu mai ești în stare să faci altceva. Pe vremuri, când încă mai sperai, când încă mai credeai că lucrurile se vor schimba, făceai chiar mul­te. Scrisul venea atunci pe ultimul loc. De ce să scrii, îți spuneai, când trebuia să trăiești? Dar de la an la an ai început să-ți dai seama că-ți venea din ce în ce mai greu să trăiești. Cât poți trăi batjocorit? Apoi, într-o zi, chiar ai început să scrii. Nu ai înțeles imediat de ce. Dar în ziua aceea te-ai simțit o idee mai bine. Așa că ai continuat s-o faci. În jurul tău urletele se-ntețeau, pungile cu gunoi cădeau de la etaj ca niște proiectile, în copaci aterizau cârpe făcute din chiloți (o piatră, venită de unde? ți-a crăpat într-o zi geamul), scuipații se înmulțeau pe caldarâm, ca și cojile de semințe și cartoanele de la pizza, dozele goale de bere răsăreau din pământ asemenea ierbii, șoferi demenți încercau să te lovească ieșind din parcare, intrând în parcare sau chiar pe trecerea de pietoni, dar ție nu-ți mai păsa. Subțire, mai subțire decât o foaie de hârtie, te strecuraseși prin fanta dintre lumi. Erai acum departe, tot mai departe, străbătând un coridor adânc, mergeai înainte, atent la tot ce vedeai pe pereții aceia lu­cioși pe care scria ceva când te apropiai cu făclia de ei. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat. Tocmai te în­torseseși dintr-una din peregrinările tale, te simțeai obosit, nu fusese o zi tocmai bună, cobo­râseși în peș­teră, ca de fiecare dată, dar te-ntorseseși mai devreme și cumva dezamăgit, începuseră să fie tot mai lipsite de substanță călătoriile alea. Și când te-ai întors, primul lucru pe care l-ai făcut a fost să te uiți în oglin­dă. Și atunci ai văzut-o. Te înșela. Te înșela cu cel care rămânea în urma ta după ce tu dispăreai la tine în cap. Cu idiotul ăla care chipurile voia să trăiască. Da. Fix cu el. Iar tu nici măcar nu te-ai enervat. Ai luat-o ca atare. Dar din ziua aceea n-ai mai putut s-o iubești. Nu la fel cum o iubiseși până atunci. Nu la aceeași intensitate. Cât a trecut de-atunci? Nici tu nu mai știi. Și până la urmă de ce-ar mai conta? Oricum v-ați despăr­țit. Apoi te-ai mutat în camera asta. O cameră în Berlin. Unde e frig, nemții te țin la respect, nu dau niciodată căldură. Iar de câteva zile te simți rău, deși nu-i ca și cum ai răcit. E altceva. Dar ce? Nici tu nu știi. Doctorul n-a fost foarte clar. Poate a vrut să te protejeze. Sau n-ai înțeles tu. Ceea ce nu-nseamnă mare lucru. Când vine Salvarea? Ai chemat-o de ceva vre­me. Ai chemat-o să-ți facă o in­jecție. O injecție care să te vindece de boala scrisului. Și de boala trăitului, totodată. Ai chemat Salvarea ca să-ți facă o injecție letală. Dar uite că nu mai vine. O fi avut un accident sau poate că nu ești tu o prioritate. Te uiți pe geam, afară bate vântul, e un brad chiar lângă fereastră, se mișcă când într-o parte, când în alta ca un deget care spune nu. E suficient să te uiți pe geam ca să ți se facă și mai frig. Deși poate mai degrabă tremuri din cauza frisoanelor. Ai mai fost aici, îți dai seama. Te-ai mai uitat cândva pe fereastra asta. Deși peisajul atunci era altul. Și iată-i că vin! Au ajuns. Se dau jos din mașină, în câteva secunde vor fi aici. Cineva deja bate la ușă. „E părintele“, îți spui! Așa se bătea cândva pe la uși. „Părintele cu Ajunul! Părintele cu Ajunul!“, stri­ga un copil. Poate acum e părintele cu spovedania. Deși nu-i ca și cum l-ai chemat. Atunci poate e celălalt părinte, părintele tău. Te duci să deschizi, și da, el e, el în carne și oase, îmbrăcat în uniforma de tată, SS, scrie pe banderolă, Siguranță Supremă adică, a venit cu Salvarea, are ochii injec­tați, e obosit, bâiguie ceva, zâm­bește, nu-nțelegi ce spune. „Unde e doctorul?“, îl întrebi, „nu e nici un doctor, doar o asistentă“, „atât au trimis?“, „atât, dar mai întâi, mărturisește, spune-ți păcatul“, „am scris o carte“, îi zici, „sau am vrut s-o scriu, nici nu mai țin minte, când parcă era gata, când parcă era de-abia la-nceput, apari și tu în ea și apare și ea, apar mai mulți, apare, de fapt, toată lumea, dar nu-i bai, n-o va citi nimeni, am scris-o doar pentru mine, am scris-o ca să fac și eu ceva, așa-mi spunea ea, și avea dreptate, «tu scrii ca să nu stai degeaba», așa e, doar că acum chiar vreau să stau degeaba, vreau să-mi facă injecția doamna asistentă și să mă lase să cad, voi cădea chiar aici, pe covor, din camera asta de cămin am să-mi privesc viața, voi muri, dar voi rămâne conștient, doar nu voi putea să mă mișc, voi contempla tot ce-mi va fi dat să contemplu de la nivelul mochetei, aici voi rămâne și după ce mă vor lua, voi avea tot timpul din lume să scriu o mie de cărți, nu doar una, hai asistenta lu’ pește, de ce nu mai vii?“ „Ego te absolvo“, îmi spune părintele și văd cum scoate seringa din buzunar, deci el o avea, „unde vrei să ți-o fac și cât de dur vrei să fiu?“ „Fă-mi-o în inimă“, îi zic, „acolo o vreau“, și nici n-apuc să-mi termin bine gândul că simt acul cum îmi trece prin piele și simt cum ceva fierbinte se scurge din el, gata, a-nceput și curând va fi gata, în ultimii ani, îmi trece prin minte în timp ce mă prăbu­șesc pe covor, tot am sperat să se-ntâmple ceva, aproape că eram sigur, „n-are cum“, îmi ziceam, „tre­buie să ți se-ntâmple și ție ceva bun“, și iată se-ntâmplă, după atâta așteptare se-ntâmplă.

Florin Irimia, Bărbatul din spatele ceții, colecția „Ego. Proză“, Polirom, 2021

Galerie foto