„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Blaga, între legionari și comuniști, de Marta Petreu, care va apărea în curând în colecția „Plural M“ a Editurii Polirom.
– Fragment din Capitolul III (Blaga citit de Pătrășcanu), Partea a III-a [„Călcat în picioare sub mersul istoriei“ (octombrie 1944 – mai 1961)] –
Între filosofia lui Blaga și ideologia legionară nu poate fi stabilită în mod serios vreo legătură. Blaga nu a fost religios, nu a fost mistic, nu a fost ortodoxist, nu a fost xenofob, nu a fost antisemit, nu a fost rasist, nu a fost antidemocrat, nu a propus un model totalitar de organizare statală, nu a pledat pentru revoluție – de fapt, n-a propus nici un model de stat și nici un model de regim politic. La examinarea comparativă a ideologiei legionare și a filosofiei lui Blaga, examinare care în sine este un abuz asupra filosofiei blagiene, nu există în comun între cele două corpusuri teoretice decât interesul național față de România – ceea ce mi se pare prea puțin pentru a le putea pune în legătură, deoarece interesul național față de România nu aparține exclusiv legionarilor. Toate partidele politice, plus o puzderie de domenii de cercetare și de creație au nutrit și nutresc interes național pentru România. În fond, interesul național pentru țara căreia îi aparții este o datorie morală și un sentiment firesc al oricărui cetățean care vrea ca în patria sa lucrurile să meargă bine în interesul tuturor. Poate că Blaga mai are în comun cu doctrina și mentalitatea legionară și interesul pentru mituri și mitizare – dar, din nou, și curentul cultural expresionist, și folcloriștii, și istoricii religiilor, și psihanaliza etc. au avut în epocă, și au și acum, un interes viu pentru mituri. Inclusiv avangarda, aceea românească și aceea internațională, se interesa de mituri, de origini, în căutarea înfățișării originare a ființei umane. Interesul lui Blaga pentru mituri are legătură cu structura personalității lui, influențată de timpuriu de psihanaliză și de expresionism, și, desigur, de anii copilăriei, petrecuți la Lancrăm.
Revenind la citatul din Băncilă care l-a preocupat pe Pătrășcanu, „Opera lui [a lui Blaga] a fost în sfârșit însușită de tineretul nostru…“ etc.; această frază, deformată ușor la citare, a fost folosită de ideologul comunist ca dovadă a nocivității operei blagiene.
Afirmația lui Vasile Băncilă, care a fost legionar, preluată de Lucrețiu Pătrășcanu, care a fost comunist, a fost de ajuns pentru a stigmatiza irevocabil opera și persoana lui Blaga pentru toată durata socialismului real din România. O întâlnire a contrariilor dintre cele mai nefaste pentru Blaga și opera lui. O teribilă notă de plată pentru bucuria filosofului de a fi avut un exeget elogios!
În documentarul său despre Blaga din volumul Amurgul demiurgilor, Pavel Țugui, înalt funcționar de partid, își amintește că Lucrețiu Pătrășcanu a ținut la Școala de partid lecții pe această temă: „În prelegerile ținute în anul 1947 la Școala de Partid «Ștefan Gheorghiu», Lucrețiu Pătrășcanu a demonstrat, prin numeroase exemple, «furtișagurile pretinșilor filosofi legionari», apreciind că aceștia au operat un «adevărat rapt de substanță teoretică» din filosofia lui Blaga și a altor gânditori români, cu scopul de a da ideologiei legionare «un lustru și o înnobilare teoretică…»“. În urma conferințelor și „demonstrațiilor“ de uz intern ale lui Pătrășcanu, filosofia blagiană a fost catalogată ca periculoasă pentru noua orânduire. Orânduire care, sub pretextul că luptă contra fascismului, adică contra geamănului de sens contrar, a luptat simultan împotriva a tot ce însemna lumea românească interbelică, în esență democratică, împreună cu întreaga ei cultură; o cultură în care au existat nu puține valori.
În luna decembrie 1945, Pătrășcanu a publicat în „Lumea“ un fragment din viitoarea sa carte, intitulat „Lucian Blaga și criza gândirii filosofice românești“. Pe structura, amplificată, a textului din „Viața românească“, ideologul scrie, din nou, despre „fondul mistic“ al filosofiei blagiene, care „închide un element primitiv“, înrădăcinat „în ceea ce are sufletul țăranului român rămășițe primare, superstiții și obscurantism“. Sunt denunțate, repetat, „iraționalismul“, „antiscientismul“ și agnosticismul lui Blaga, „misticismul «trăirist»“, „vagul teoretic“ pe care-l cultivă și faptul că Blaga este „în parte vinovat“ de „confuzia între mistic și ortodoxie“. Sentința ideologului comunist – care scrie destul de limpede, de precis, care are o minte la fel de metodică precum ideologul legionar Vasile Marin și care nu a făcut de fapt o cercetare aprofundată asupra filosofiei blagiene și a ideologiilor culturale din epocă – este fără drept de apel:
„Analizând concluziile ultime ale filosofiei lui Blaga nu putem ignora încercarea acaparării și utilizării lui tocmai de către acei cari au cultivat în societatea românească cel mai respingător obscurantism. Această încercare nu este însă rodul unei simple întâmplări. Afirmarea cu care publicistul Vasile Băncilă încheie unul din considerentele sale, și anume că opera lui Blaga a fost în sfârșit «însușită de tineretul nostru, în ceea ce are el mai ales», este o concluzie împotriva căreia filosoful Blaga nu poate să protesteze, deși prin tineretul «ales» este desemnat aici tineretul legionar. Adoptarea lui Blaga de către acest tineret «ales» este însă caracteristică și, în același timp, plină de înțeles pentru întreaga lui filosofie“.
CARTEA
Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atât mai surprinzător cu cât autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate când a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa Avram Iancu lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începând cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminând cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și până la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu“ către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat doamna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului“? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sunt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.