Discutiile s-au concentrat in jurul spectacolului „Lulu”, dupa Frank Wedekind, prezentat in premiera la festival. De ce aceasta alegere, a unui text de Wedekind? „E un foarte mare dramaturg. Ideea a pornit de la Helmut Sturmer, el a spus cind lucram la Faust ca fata asta, Ofelia, ar trebui sa o joace pe Lulu. Practic, e o alegere pentru o actrita”, a explicat regizorul.
Silviu Purcarete a aratat si cum a ajuns la acel tip de amfiteatru construit in jurul scenei, pentru spectatori: „Prima intrebare a fost cum trebuie povestita aceasta istorie. Am ajuns la aceasta solutie, care era inspirata din teatrele anatomice ale secolelor XVI-XVII, unde exista un public care sa asiste la disectiile facute de medici. Si care implica un soi de voyeurism… Nu stiu cit am reusit sa facem chestia asta. Spectacolul e destul de cuminte”, a spus regizorul, stirnind zimbete printre criticii prezenti, care considera „Lulu” o montare indrazneata.
„Am patit si eu ce a patit Wedekind. A scris o piesa pe la 1890, au fost scandaluri, procese, iar evenimentul nu a avut o soarta publica. Abia apoi, prin 1913, a scris forma finala, cunoscuta sub cele doua piese – „Spiritul pamintului” si „Cutia Pandorei” – care e o formula cam ca la statuile acelea cu haine… A inceput sa puna chilotei, perdelute, a iesit un text foarte rafinat estetic, fata de textul initial, «O tragedie monstruoasa». Asa am patit si eu, am fost cuprins de pudoare si s-a nascut un spectacol destul de cuminte.”
„Cu mare placere exploatez accidentele”
Referitor la atentia sa deosebita acordata constructiei in care isi plaseaza actiunea, Silviu Purcarete a spus: „Eu avind un tip de perceptie mai degraba plastica decit literara, intii vad lucrurile, apoi le pun in cuvinte. La un moment dat ma injura lumea: ce teatru e asta, de imagini? Intr-adevar, cind citesc un text, primul lucru e sa ma gindesc la structuri”.
Dar nu are niciodata reguli, metode dinainte stabilite pentru a incepe si-a duce la final o montare: „Cu fiecare spectacol e altfel, cu fiecare text… nu am algoritme, principii… Eu lucrez foarte artizanal. Mestesugareste. Cu materialul!. Dar primele idei sint spatiale”, spune Purcarete. In plus, nu ii plac proiectele gindite de la bun inceput in detalii: „Cu mare placere exploatez accidentele. Refuz intotdeauna proiectul foarte detaliat. Daca nu intervin intimplarea si accidentul, lucrurile devin sterile”.
Evident, regizorul a fost intrebat si de proiectele pe care le gindeste pentru viitor. A spus insa ca are destule proiecte in derulare, asa ca nu se gindeste deocamdata la ceva nou. „Prefer sa mi se propuna, decit sa propun eu. Si eu ma intrebam de ce fac asta – din lasitate, din lene?… toate la un loc. Astept fiindca e un soi de provocare. Lucrez destul de artizanal. Dupa comenzi!”, a spus Silviu Purcarete.
INEDIT
„Faust”, inspiratia de la Bolintin
Pentru „Faust” initial a existat un proiect interesant, impreuna cu Constantin Chiriac, de a transpune tot textul lui Goethe, in colaborare cu o televiziune. Ar fi realizat un episod pe an, ar fi lucrat 7-8 ani, filmind in cetatile Sibiului. „Goethe in Transilvania” se numea proiectul. „Si inca se mai numeste!”, adauga Purcarete, semn ca ideea inca il atrage.
Un secret dezvaluit de Silviu Purcarete este o sursa de inspiratie pentru felul in care a realizat Noaptea Valpurgiei. „Noaptea Valpurgiei este un bilci, nu o calatorie in iad. Un bilci! Eu l-am facut inspirat de bilciul de la Bolintin, pe care l-am vazut prin anii 80. Cu fete care scuipa foc, cu lume care striga… Daca era chiar in iad, ma gindeam si faceam ceva mai rafinat… Faust e unul dintre marile texte ale umanitatii, de care stie toata lumea, dar pe care nimeni nu l-a citit. Altfel, ar fi stiut ca nu e vorba de iad”.
Artistii: „Cu Purcarete nu e cazna”
Ofelia Popii a marturisit ca rolul Lulu i s-a parut mult mai usor decit interpretarea lui Mefisto. „Nu a fost asa greu rolul fiindca a fost repede. Nu am avut timp sa ma gindesc, nu m-am mai complicat… „, a spus actrita.
Iar Constantin Chiriac, interpret principal in „Asteptindu-l pe Godot” a marturisit ca s-a apropiat cu teama de rol, insa pe parcurs, din joaca, s-au nascut fel si fel de „istorioare”, acele „accidente” de care vorbeste regizorul. „Cind lucram cu Purcarete nu e cazna”, spune si Constantin Chiriac, „Din teama avuta la inceput, lucrurile au venit apoi simplu, ca respiratia.”.