Curte și grădină are și scena, deși cuvintele sunt asociate în limbajul cotidian îndeletnicirilor gospodărești de aer liber. După cum aceeași scenă de teatru are și pantaloni, și încă la vedere. Expresii de genul „dă jos pantalonii“ se aud aproape zilnic în spațiul aferent spectacolelor, cu referire la manevre tehnice al căror scop îl vom afla. Și dacă scena are pantaloni, atunci obligatoriu are și buzunare, altfel la ce-ar mai fi buni aceștia?
Culisele sunt perimetrele care mărginesc în lateral spațiul de joc. Acolo, înainte, în timpul și după reprezentație se desfășoară o activitate ferită de ochii celor din sală, dar esențială pentru suita de ficțiuni care-i încântă pe privitori.
Curte și grădină se numesc părțile din dreapta, respectiv stânga culiselor, cum stăm în fotoliul de spectator. Denumirile le sunt cunoscute tuturor celor care au treabă cu teatrul, iar istoria lor e îndelungată. S-au perpetuat în limbajul lucrătorilor din branșă încă din vremea Revoluției Franceze. Teatrul Regal din Paris, care până la revolta cetățenească susținuse un repertoriu compus din piese ce prezentau predilect subiecte cu fețe încoronate, sub presiunea populară au virat tematic spre viața momentului. Mulți dintre actori urcau în premieră la rampă, iar coordonatorul lor (apariția regizorului e datată la finalul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX) le sugera intrările, ieșirile și mișcările, indicându-le „stânga“ ori „dreapta”. Aflându-se în fața lor, localizarea de tipul stânga-dreapta devenea confuză, artiștii neînțelegând dacă e dreapta lor ori dreapta regizorului. Exista încă de-atunci o minunată grădină la Tuileries, poziționată în stânga Teatrului Regal și, din rațiuni de eliminare a echivocului, nu se mai recurgea la precizarea „stânga“, ci se spunea „faci câțiva pași spre grădină“. Simetric în partea dreaptă cum stai în sală se găsea Curtea Caruselului, așa că în loc de „dreapta“, toată lumea utiliza „intri dinspre curte“. Tot din sfera regalității franceze vine și denumirea lojilor centrale, cea dreaptă fiind „a reginei“, cea din stânga, „a regelui“, conform așezării camerelor lor în palatul din inima Parisului. Numerotarea pară sau impară a fotoliilor de la stal urmează aceeași logică. Denumirile s-au perpetuat în practica teatrală globală, trupele franceze care duceau teatrul ambulant în întreaga lume purtându-le cu ele peste tot și impunându-le în limbajul de specialitate.
Momentul potrivit pentru a păși în scenă
Cum ziceam, la repetițiile tehnice sau în orele când se face montarea, în sălile de spectacole se pot auzi frecvent formule verbale de genul „Acum, dă jos pantalonii!“. Nu e nimic trivial aici, exprimarea mașiniștilor, a celor cu atribuții în instalarea, manipularea și demontarea decorurilor, referindu-se la unul dintre componentele nelipsite din arealul de joc. Pantalonii sunt bucăți late de pânză, de regulă neagră, perdele cu rolul de a acoperi unghiul de vizibilitate al spectatorilor către culise. Aripile scenei devin, în timpul reprezentației, un furnicar în miniatură unde tehnicienii fac manevre – mută elementele scenografice, le scot sau le pun în partea accesibilă privirii publicului, cabinierele îi ajută pe actori să-și schimbe costumul dacă e cazul, le oferă recuzita etc. Regula generală e ca pantalonii să fie așezați la cca 1,5 m între ei, dinspre arlechin înspre spatele scenei, puțin oblic, cu pânza întinsă la maxim, lățimea fâșiilor variind între 2-4 m, în funcție de dimensiunile scenei unde sunt amplasați. Orice pantalon are și buzunare, adică spațiile dintre cele două rânduri de pânze. Și tot buzunare se numesc micile încăperi anexe pentru depozitarea unor decoruri sau a recuzitei.
Am folosit mai sus cuvântul arlechin, dar referința nu viza celebrul personaj din commedia dell’arte. De acolo provine, dar desemnează o componentă a scenei. Arlechinii sunt panourile dreptunghiulare din stânga și dreapta părții vizibile din sală a scenei, care pornesc din podea și se înalță până la fronton. Pot fi fixe sau mobile (prin culisare), dar și cele fixe au posibilitatea de a se mișca puțin ca o aripioară volantă. Pe arlechini se pot fixa și reflectoare, poziția fiind perfectă pentru a îndrepta lumina către fundal. Arlechinii sunt extremitățile laterale ale unei scene așa cum le vede publicul. Acolo aștepta momentul potrivit pentru a păși în scenă celebrul Arlechino. Și așa i-a rămas numele.
Născut din nevoia de poveste și de visare
A fi văzut „în luminile rampei“ trimite automat cu gândul la arta spectacolului, la strălucirea și frumusețea ei ireală. E atât de utilizată încât nimeni nu se mai întreabă ce e rampa de fapt. E partea din fața scenei, ușor înălțată față de public, cu o diferență de 0,90 și 1,10 m față de sol, pentru vizibilitate și siguranță. În trecut, aici se puneau sursele de lumină, lumânările din seu animal ori din ceară, ulterior lămpile cu gaz. Abia după inventarea electricității și apariția reflectoarelor, lumina s-a mutat în partea de sus, augmentând radical posibilitățile de-a fi întrebuințată cu folos artistic. Reflectoarele sunt montate pe ștăngi, barele de metal care urcă și coboară de la pod, de care se leagă și fundalurile ori alte pânze, și elemente de decor mobile.
Cei ce stau în sală nu au în fața ochilor decât cutia mărginită de arlechini și fronton. Dar orice scenă are un pod cu o pasarelă, de unde se fac manevrele de acționare a ștăngilor. Mașinistul specializat se numește chiar podar.
Născut din nevoia de poveste și de visare, teatrul a preluat vocabule legate de cotidianitate, după cum unele dintre expresiile ce-i sunt specifice au pătruns cu sens figurat în alte domenii, nu neapărat culturale. „Teatre de război“, „culisele politicii“, „actorii socialului“, „lovitură de teatru politică“, „a intrat în scena vieții“ reatestă legăturile ombilicale ale artei cu realitatea care continuă să o inspire.
Acum că ați descoperit ce mașinărie complicată e scena și câți tehnicieni roiesc în partea ei ascunsă, veți privi cu alți ochi orice reprezentație care v-a stârnit curiozitatea și v-a adus la teatru.
3 Trackbacks