Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Fante  -  

În monografia Cehov de Henri Troyat (Editura Polirom, 2021) am ajuns la partea cea mai grea, când Olga a căutat speriată un medic (era noaptea, 2 iulie 1904, erau în Germania), pe care Cehov l-a întâmpinat spunându-i politicos în limba lui: „Ich sterbe“ („Mor“), iar medicul, văzând că nu mai are ce face – nu mai era timp nici să vină butelia de oxigen, a comandat o sticlă de șampanie. Contează dacă așa a fost? Trupul neînsuflețit, care a fost adus în Rusia cu trenul, a fost depus printr-o tristă ironie care ar fi dat bine într-o pagină de Cehov, într-un vagon pe care scria „Transport stridii“. Cu asta s-a terminat această carte care aș fi vrut să țină măcar până la al Doilea Război Mondial. Cum ar fi fost dacă Cehov prindea războiul? Era ciudat și să aibă telefon în casă, nu?

Am trecut apoi la un bestiar modern luat de la Librăria Humanitas din Sibiu pentru că avea înăuntru două reproduceri după fotografii despre care am scris în această rubrică – Vedere de la fereastră din Le Gras, cea mai veche fotografie păstrată până azi, realizată de Nicéphore Niépce în 1825 (când prima locomotivă cu aburi a făcut primul transport cu călători, în Marea Britanie), respectiv cea mai veche fotografie cu oameni păstrată până azi, 7 aprilie 2021, care a fost făcută pe Boulevard du Temple din Paris de Louis Daguerre în 1838, an în care s-a încoronat regina Victoria. Cartea cu pricina are un titlu atrăgător, The Book of Barely Imagined Beings. A 21st Century Bestiary, o copertă pe măsură și a fost publicată de Caspar Henderson cu elogii și premii în 2012. Printre protagoniștii ei se numără caracatița, peștele zebră, macacul japonez, omul (!), fluturele de apă și alții.

Cartea conține eseuri în care elementele de biologie sunt puse laolaltă cu referințe culturale și comentariile autorului mai ales despre condiția umană. De pildă, în capitolul despre viermii plați e vorba mai mult despre moarte, autorul citând din stoici (nu din scoíci!), dar și din Bertrand Russell și remarcând că, dintre toate ființele, doar omul e obsedat și se teme de moarte.

Cele două fotografii de care vorbeam apar în capitolul despre nautilus, o moluscă ce trăiește maximum 10 ani, dar ale cărei cochilii (spirale logaritmice perfect simetrice) s-au păstrat aproape 500 de milioane de ani. Pentru că a rămas neschimbat atâta vreme, nautilusul mai e numit „fosilă vie“ și nu se trage din amonite, cum ați crede, ci din niște cefalopode numite nautiloide care au apărut în fosile acum 490 milioane de ani (amonitele datează de cel mult 335 milioane de ani).

Deci nautilusul nu e rudă cu amonita mea de acasă, descoperită relativ ușor în timpul unei drumeții în Munții Jura din Elve­ția și care, deși are vreo două milioane de ani, e foarte valoroasă. Nu poți atinge oricând 2 milioane de ani. Când am mers la prima Berlinală, am văzut la Martin-Gropius-Bau o amonită superbă – o spirală galbenă imensă cu un diametru de peste un metru. Hipnotizantă, nu știai care îi e sensul, din ce direcție vine timpul.

Prezența celor două fotografii în capitolul despre nautilus nu are legătură cu vechimea lor, ci cu ochii lor ca două fante, cei mai simpli ochi posibili, cum spune Henderson. De aici, el face trecerea la primele aparate de fotografiat, trecând prin prima camera obscura, inventată de filosoful chinez Mozi la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr., pe care acesta a nu­mit-o „cameră cu comori încuiată“. Ea consta într-o cutie cu o mică fantă care proiecta o ima­gine pe un perete întunecat.

Ca să facă fotografia de la fereastra casei din Le Gras, Niépce a expus filmul la opt ore de lumină puternică. Deci noi nu privim un instantaneu, ci o perioadă de timp încapsulată într-o secundă. Și nici nu vedem prezentul de la 1825, ci aproximația lui, pentru că poza e granulată, fantomatică, ireală.

Dar însăși ideea de aproxima­ție dă substanță unei fotografii, mai ales când e un instantaneu, pentru că mai devreme sau mai târziu poate revela lucruri nebănuite. Așa cum face o stradă surprinsă pe ploaie (pare Franța), cu o bicicletă parcată la marginea trotuarului, cu o lumină pe care o simți prin straturi de ploaie, o copertină roșcată și multe flori galbene, albe și mov sub copertina unde s-a adăpostit fotograful – singurele pete de culoare în acest peisaj reavăn ca mușchiul.

Fotografiei îi e atașată un text: „Într-o bună dimineață, zi, seară, trecând cu coada ochiului prin amintirile mele, pline de praf, am descoperit un obiect lucios – vag, dar lucios. Era ploaia căzând peste 1959 de petale de trandafiri galbeni (dintre cei care-i plac lui G.). De fapt, nu se vedea decât ploaia căzând; trandafirii se simțeau. Toate cele 1959 de petale galbene“.

Poza și textul (publicate în volumul Retrovizoare, Editura LiterNet, 2006) îi aparțin lui a.l.ș., Alex Leo Șerban, născut în 1959 și dispărut printr-o fantă a timpului acum zece ani, într-o zi de 9 aprilie.