Asa a inceput festivalul, intr-o fosta sala de sport de la Casa Sindicatelor, devenita intii scena, apoi insula. Femeia care in roman nu raspunde niciodata scrisorilor este cea care, in mijlocul insulei, povesteste. Un spectacol-raspuns, plin de poezie si muzica. Barbatul e cel care, de asta data, tace. Cinta la mandolina intr-un colt al scenei si soarbe din paharul de vin, in timp ce dintr-un munte de sare, miinile subtiri ale femeii scot sticlute si tije argintii, string suruburi si, iata, se fierbe cafeaua pe muntele alb, cu grija tasat de palmele ei, o masa instabila sub care se adaposteste povestea. Femeia (Roberta Carreri) traieste in limitele insulei, praful alb zboara si curge, o cortina fina de sare curge la final, ea dispare pentru totdeauna. Barbatul (Jan Ferslev), ramas singur, gaseste un plic. „As vrea sa-ti scriu intr-o zi o scrisoare, o scrisoare totala, o scrisoare adevarata si totala, cred, si ma gindesc cum ar fi daca ti-as scrie-o: ar fi scrisa in putine cuvinte simple si care se repeta din cind in cind, tocite de citi oameni le-au spus si aproape naive…”, spune Tabucchi. In plic, e doar sare. Cuvintele ni se scurg printre degete.
Lulu, dedicat Ofeliei
Cu mirosul marii in nari am trecut strada. Peste drum, la teatru, am fost fericita sa prind un loc la premiera spectacolului Lulu, in regia lui Silviu Purcarete. S-a jucat numai de doua ori in festival. Spectacolul, conceput pe baza textelor lui Frank Wedekind, a fost montat intr-un cadru neobisnuit. Spectatorii au luat loc intr-un amfiteatru pe scena, martori la o „disectie” academica. Un spectacol diferit de montarile cu care Silviu Purcarete ne-a obisnuit in ultima vreme. Fara decoruri grandioase si miscari scenice la o scara iesita din comun, Purcarete a pus in centrul piesei femeia, ca unica forta, inger si demon, care ridica si distruge, pe altii si pe ea insasi. „In descrierea lui Lulu am tinut sa desenez corpul unei femei prin cuvintele pe care le rosteste. La fiecare dintre expresiile ei ma intrebam daca infrumuseteaza sau intineresc”, spunea Wedekind. Purcarete a creat acest rol anume pentru Ofelia Popii, dupa interpretarea rolului Mefisto, din Faust.
Actrita de la teatrul sibian a facut un rol excelent, dus in extreme, punindu-si in valoare intreaga feminitate, interpretind la inceput femeia senzuala, de o frumusete iesita din comun, pentru care barbatii si-ar da si viata – si chiar ajung sa moara, pe rind –, pentru ca spre final ea sa intre perfect in rolul decazut al prostituatei ce va sfirsi injunghiata de unul dintre clienti, nimeni altul decit Jack Spintecatorul. Un rol dificil, care a presupus scene de nuditate si pe care Ofelia l-a dus la capat cu succes. Alaturi de ea au jucat directorul Teatrului „Radu Stanca”, Constantin Chiriac, interpretind unul dintre sotii lui Lulu si un client, Mariana Presecan, Doru Presecan, Dan Glasu, Adrian Matioc. Un spectacol adus la zi si intesat de replici pline de umor, dezvaluindu-ne un regizor dispus parca mai mult ca oricind sa se joace si sa ne joace.
Kabuki, intre traditie si modern
Imediat dupa Lulu, la uzina Balanta, intr-o fosta hala industriala, s-a jucat kabuki, Festivalul de vara: O oglinda a Osakai, cu compania japoneza Heisei Nakamuraza. Sute de spectatori au ocupat scaunele din hala special amenajata, pentru a-l vedea pe celebrul Nakamura Kanzaburo al XVIII-lea. Un spectacol cu „o suma de contradictii”, dupa cum l-a caracterizat criticul Octavian Saiu, moderatorul conferintelor din cadrul festivalului, venit tocmai din Noua Zeelanda. Regizorul Kushida Kazuyoshi a explicat acest amestec: „Adaptarea intr-o forma moderna e foarte dificila. Actorii nu pot renunta la anumite forme de exprimare care tin de traditie. Dar daca spectacolul nu are legatura cu ce se intimpla azi, ramine doar la stadiul de muzeu”.
„Sintem foarte entuziasmati. Am mai fost cu acest spectacol la New York si la Berlin, iar reactia e foarte diferita. La Berlin, spectatorii au fost foarte crispati la inceput, pentru ca spre final sa devina aproape inocenti, ca niste copii. Publicul de la Sibiu a fost de la inceput curios, dornic sa vada cum se desfasoara povestea. Numai aplauzele din final sint peste tot la fel”, avea sa spuna regizorul Kushida Kazuyoshi.
Criticul George Banu a apreciat calitatea evenimentului: „Faptul de a avea un teatru kabuki in Romania este exceptional”. Teatrul kabuki, a explicat Banu, a influentat avangarda europeana. „In anii ’20, teatrul european a descoperit scenele rotative datorita kabuki. Apoi, in anii ’70-’80, marii cercetatori au descoperit ca exista legaturi intre Shakespeare si scena elisabetana si kabuki”, a explicat renumitul critic.
Autobuzul, un spectacol despre absenta
Pe Nakamura Kanzaburo al XVIII-lea aveam sa-l revad fara masca si costum traditional, ci in blugi si tricou cu castelul Bran, a doua zi, ca spectator intr-o alta hala. O surpriza deosebit de emotionanta s-a dovedit a fi Astazi nu se fumeaza, spectacolul pe texte de Iustin Panta si Mircea Ivanescu, in regia lui Gavriil Pinte, cel care a montat si Un tramvai numit Popescu. Un spectacol despre cum „absenta unei fiinte ne spune mai multe decit fiinta insasi”, o calatorie cu un autobuz fantoma, drapat in negru, pornind de la teatru, spre o fosta hala industriala, transformata in labirint al vietii poetilor.
„Cunosc pe cineva care seamana cu tine. Dar pe tine nu te cunosc”, ti se spune. Mina straina, a actorului, te duce mai departe. „Care este diferenta dintre cenusa de la o tigara si cenusa de la un om?”, esti intrebat. „Putem sa ne luam vietile intre noi, dar nu putem sa ne luam mortile” – astfel de replici se repeta de-a lungul spectacolului-calatorie. Esti mutat dintr-un decor in altul. Totul e in dublu exemplar. Este un concert la patru miini – doi scriitori isi bat textele la masina, doua femei le stau alaturi. Pe doua paturi sint intinse trupurile lor, din doua rani curge singele albastru. Doua sint miresele, dar una e alba, alta e neagra.
Spectacolul se bazeaza pe volumul Limitele puterii sau Mituirea martorilor, de Mircea Ivanescu si Iustin Panta, si urmeaza destinul tinarului scriitor disparut. Din distributie, Florin Cosulet, Adrian Neacsu, Catalin Neghina, Ciprian Scurtea.
Piata Mare, prin foc si apa
Am lasat la urma spectacolele de strada. Prin apa si foc a trecut Piata Mare. Compania spaniola Xarxa, cea mai puternica trupa din Spania care foloseste focul si pirotehnia, a deschis sirul acestor spectacole, demonstrind ceea ce si-a propus sa demonstreze Constantin Chiriac, directorul festivalului: ca „spectacolele de strada nu inseamna ca vin niste saltimbanci si fac citeva giumbuslucuri”. Xarxa a adaptat special pentru Sibiu trei spectacole diferite.
O corabie uriasa instalata in fata Muzeului Brukenthal a fost in centrul atentiei in prima seara. Pinze si vint, o reprezentatie conceputa pentru ceremonia de inaugurare a Canalului Minecii, a fost readaptata special pentru Sibiu. In fiecare seara, mii de spectatori s-au bucurat de jocurile de lumini, artificii si muzica.
In miezul festivalului, asez in virful unui top personal Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele, de Radu Afrim, cu trupa Teatrului Tineretului din Piatra-Neamt. Un exemplu stralucit al unei combinatii ideale intre un text bun si niste actori minunati – Coca Bloos, Cezar Antal, Constantin Cojocaru. Dar mai sint inca multe de vazut. Festivalul continua pina pe 8 iunie.
» „Am patit si eu ce a patit Wedekind. A scris o piesa pe la 1890, au fost scandaluri, procese, iar evenimentul nu a avut o soarta publica. Abia apoi, prin 1913, a scris forma finala, cunoscuta sub cele doua piese – Spiritul pamintului si Cutia Pandorei – care e o formula cam ca la statuile acelea cu haine… A inceput sa puna chilotei, perdelute, a iesit un text foarte rafinat estetic, fata de textul initial, O tragedie monstruoasa. Asa am patit si eu, am fost cuprins de pudoare si s-a nascut un spectacol destul de cuminte.” – regizorul Silviu Purcarete
(Cititi despre conferinta de presa a regizorului Silviu Purcarete pe site-ul „Suplimentului de cultura”, in sectiunea „Exclusiv online„.)