„Azi v-ați logodit cu slava veche“ sunt printre primele cuvinte pe care le-am auzit la cursul ținut pe atunci de profesorul Ioan Caproșu, în al doilea an de facultate, la Istorie. Ce nu ne-a spus Conu’ Jan, ci ne-a lăsat să aflăm singuri, este că ceea ce făcea cu noi era de fapt istoria românilor, aplicat, pe documente, alături de explicații și plimbări prin trecutul medieval al Moldovei.
A fost profesorul care ne-a învățat pe mulți să umplem spațiul dintre slovele documentelor cu viața care trebuie să se fi aflat în spatele lor, să depășim azbuche pentru a înțelege cât mai mult și cât mai bine.
Biroul profesorului Caproșu era în sine un loc de legendă, un labirint de hârțoage, cu teancuri de cărți, cópii după documente din arhive, dosare de tot soiul, fișe de lectură și câte și mai câte, a cărui taină o deținea doar el. Rareori încredința firul Ariadnei altcuiva, cu aceeași severitate jucăușă a glasului trimițându-te să îi aduci de pe o masă vreo carte, avertizându-te „să nu strici nimica!“. A fost locul multor întâlniri, în care puteai să dai peste istorici din Basarabia, prințul Mihai Dimitrie Sturdza, istorici străini, studenți din diferite generații. O lume întreagă s-a trecut prin acel birou.
Biroul era imaginea cunoașterii sale enciclopedice, din care scotea cu ușurință fapte, amintiri, glume, tachinări, dar și certuri, „îndreptări“. Iar ordinea aceea secretă, știută doar de el, se regăsea inversată în rigoarea programului său, pe care l-a urmat cât de mult timp a putut. Dis-de-dimineață venea la birou, între 11 și 13 (uneori mai târziu) nu era de găsit, fiind adâncit în răscolirea după documente la Arhive, pentru a reveni apoi la Universitate. Un program pe care îl urma fără să țină cont de ziua din săptămână. Mi-a rămas în amintire cum, într-un an, sâmbăta, mi-a cerut să ne vedem peste două zile, iar când i-am atras atenția că asta ar fi în lunea pascală, mi-a răspuns: „De asta nu te-am chemat mâine“.
Am fost unul dintre cei care au avut privilegiul să lucreze cu domnia sa. După cursuri, mergeam în biroul Profesorului pe la ora 6, unde mă trezeam în fața transliterării de documente chirilice, cu jumătatea de oră a tăcerii, pe care am învățat să o consider sfântă, cât asculta știrile BBC. Apoi mă așezam lângă domnia sa, care lua și îndrepta ce lucrasem, ofta, se uita urât la mine, scotea din birou o sticlă de vin, mă trimitea după pahare, le umplea și începea să îmi povestească. Să mă îndrepte și să îmi explice, dar și să vorbim despre politică, despre mult trecut și mai ales despre viitor. Un mare iubitor al limbii române, a avut ocazia să mă certe groaznic pentru faptul că într-un text aveam două greșeli de literă. „Hai, la suferință!“, mi-a spus atunci și m-a trimis să refac întregul text. Sunt prea multe lecții pe care le-am deprins de la profesorul Ioan Caproșu pentru a le putea comprima aici, astfel că nu pot decât să îi spun și azi mulțumesc.
Ioan Caproșu s-a născut pe 26 august 1934 în Mitoc, Dorohoi, iar după facultate rămâne cercetător la Institutul „A.D. Xenopol“ din Iași, pentru ca apoi să predea la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. În calitate de decan, a adus la catedră nume deja mari ale istoriografiei, precum Ștefan S. Gorovei sau Victor Spinei, dar și altele noi, astăzi afirmate ca istorici și editori de documente, precum Petronel Zahariuc, Maria-Magdalena Székely ori Laurențiu Rădvan. A fost visiting professor la universități din Marea Britanie și SUA. Pe plan profesional, ca recunoaștere a meritelor sale, Ioan Caproșu a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2012. Orașul Iași îi este îndatorat pentru lucrările privind istoria sa, de la Iașii vechilor zidiri (împreună cu Dan Bădărău) până la cele zece volume de Documente privitoare la istoria orașului Iași, lucru recunoscut prin acordarea titlului de cetățean de onoare în 2017.
Înmormântarea profesorului Ioan Caproșu a avut loc luni, 11 aprilie, la Cimitirul Eternitatea din Iași.