Cind intri in ATF, UNATC sau cum s-o mai numi scoala noastra de teatru si film, ti se sugereaza ca, gata, ce-a fost mai greu a trecut, acum esti artist si nu ai cum sa ratezi. Vei face film mai devreme sau mai tirziu. Ai vocatie, de aia ai luat examenul. Trebuie doar sa faci filmele pe care le inteleg si le gusta profesorii – doctori in film (asa apar pe genericele filmelor de scoala).
De la premiza asta pornesc generatii intregi de deprimati, care afla dupa patru ani ca viata in lumea reala e cu totul alta, ca scoala nu i-a invatat nimic si ca trebuie sa se descurce; a disparut principiul socialist al repartitiei.
Expresia „noul val romanesc”
In primul rind, pentru ca e un cliseu gazetaresc de rahat, promovat probabil de cineva care s-a trezit peste noapte ca trebuie sa scrie despre film, dupa ce ani de zile a scris despre cenacluri literare si muzica folk. De unde pina unde „nou”? Adica a fost si unul vechi de care n-a stiut nimeni, sau cum? Am uitat cam repede cum ni se facea rusine cind numaram pe degetele de la o mina filmele bune din cinematografia noastra.
Ma mai enerveaza pentru ca expresia, asa de rahat cum e, are o conotatie pozitiva pe care, din pacate, n-o gasim in realitate. Nu-i adevarat ca sintem un grup, un val, desi mi-ar placea sa fim. Nu gindim la fel, nu avem aceeasi parere despre cinema si despre moralitate si, mai ales, nu putem sa ne unim si sa luptam impotriva imposturii si mediocritatii din cinematografie.
De fapt, asta ma enerveaza cel mai tare, ca nu sintem in stare sa profitam de un moment pe care tot noi l-am creat si nu ne revoltam suficient impotriva celor care, in trena acestui elan nesperat al filmului romanesc, fac filme mai proaste decit cele din anii ’80, cu activisti, invatatoare frustrate si ingineri stagiari.
Conceptul regizorului demiurg
Asta vine din vremurile in care regizorului i se spunea „maestre” pe platou, filma cit vroia el – ca era pe banii statului – si la final avea depresii pentru ca trebuia sa lupte cu cenzura. Ar fi dorit, normal, ca filmele sa fie despre spectaculosul lor univers interior si nu doar despre Ceausescu. Boala e imposibil de eradicat, ea se transmite din generatie in generatie, asa ca sint in continuare multi care isi etaleaza cu mindrie eul, incercind sa ne arate cit sint de destepti si sa ne serveasca lectii despre lume si viata, de la inaltimea constiintei lor superioare.
Campania anti-minimalism
Urmare a rezultatelor mediocre ale fotbalistilor nostri, in sectorul sahistilor din Cismigiu s-a discutat in ultima vreme mai mult despre film. S-au format imediat tabere si s-au ascutit conflictele de idei. Ne-am plictisit de cadre lungi si de povesti simple, ne-am saturat de „micul firesc” si de realism, vrem povesti cu zine si pitici, cu personaje „larger than life”, cu indiana jonesi si star treksi. Perfect, si eu as vrea ca filmul sa fie o industrie in Romania si sa avem, vorba celor de la Romania Actualitati, un „florilegiu de genuri cinematografice”. Si mie mi-ar placea ca minimalismul asta sa nu devina o moda, un refugiu pentru cei care n-au nimic de spus si care se fac minimalisti ca se poarta. Dar as vrea sa avem totusi ceva mai mult discernamint cind judecam filmele ca sa putem amenda esecurile si sa laudam filmele cu adevarat bune, chiar daca par la prima vedere ca intra toate in acelasi sertaras.
Amatorismul
Fac parte dintr-o generatie de autodidacti, de oameni care au invatat singuri meserie vazind filme, facind circa pe la americanii care vin aici sa-si faca filmele cu vampiri sau regizind publicitate si tombole cu surprize. Cei care au continuat sa creada in sloganul atefist „regia de film nu e meserie, ci vocatie”, fie s-au apucat de altceva, fie au ingrosat obrazul si au cerut bani de la CNC pe baza de diploma, sa-si faca filmele de autor. Faptul ca nu te pricepi la nimic in viata pare sa fie un motiv suficient de bun sa te faci regizor de film. Si uite-asa te apuca dorul de Sergiu, in zilele lui bune.
Eu
Nu-mi place de mine cind constat ca sint inca suficient de inhibat, ca simt, desi nu recunosc, presiunea rezultatului imediat, ca alerg sa fac filmul vietii. Poate ca ma plictisesc in citiva ani sa fac filme personale, in care ma dezbrac si-mi arat fizicul in fata publicului, si am sa bag niste filme de actiune cu urmariri si sex in grup. Asa, de distractie.
CE-MI PLACE LA FILMUL ROMANESC
Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Razvan Radulescu, Alex Baciu, Radu Jude, Catalin Mitulescu, Tudor Giurgiu, Cristi Nemescu, Titus Muntean, Tudor Lucaciu, Alecu Solomon, Florin Iepan, Nae Caranfil, Vivi Dragan, Dumitru Budrala, Tica Popescu.
Oamenii astia, plus niste actori, doi-trei producatori si citiva critici (m-am oprit, ca incepuse sa semene a pomelnic) au trezit din morti filmul romanesc. Citiva dintre ei ma enerveaza, cu unii ma vad din cind in cind la bere si cu foarte putini sint cu adevarat prieten, dar le vad cu placere filmele, cred ca au ceva de spus si stiu ca au priceperea sa transmita ceea ce-si doresc. Multi dintre ei sint si producatori, asa ca au in plus curajul de a-si asuma raspunderea pentru produsul lor artistic. Sper sa nu-i lase bateriile prea curind.