De câte ori am mintea tulbure și nu reușesc să limpezesc vreo idee nici scăldând-o în esență de cereale fermentate, recurg la „doctoria“ care n-a dat greș niciodată până acum: muzica. În funcție de starea de moment, ascult o simfonie de Beethoven (a 9-a mă scoate din orice necaz), un concert de Mozart, o toccată de Bach (565, totdeauna) sau oricare dintre discurile ce mi-au configurat sensibilitatea.
Și cum nu sunt puține, mă rezum a transcrie doar numele titularilor: Zappa, Mahavishnu Orchestra, Pink Floyd, Weather Report, Santana, Rory Gallagher, Sex Pistols, Stranglers, New Order, Yes, Depeche Mode și încă multe, multe altele. Și Thin Lizzy, firește! (Nu pomenesc de rockerii noștri, că sigur uit pe vreunul și… fandacsia-i gata!)
Prima piesă cu Thin Lizzy am auzit-o pe o bandă magnetică, înregistrată mono la un Tesla prăpădit de neuitatul meu tiz, Mitică, zis Pașa, pe la jumătatea anilor ’70: Whisky in the Jar. Cine nu știe acest cântec popular irlandez, distilat de trupeți la tărie maximă, cu un solo de chitară mortal, care l-a și ucis (figurat vorbind, pentru că ulterior n-a mai cântat nimic la nivelul acela) pe blondul creț Eric Bell? (Cine nu-l știe, nu se poate numi băutor de rock!) Impactul piesei a fost instantaneu și fatal, măcar că nu gustasem până atunci vreo picătură de whisky, adus din Orientul Apropiat prin contrabandă, necum din cel scoțian, american sau irlandez: m-am îndrăgostit de sunetul acelei trupe ca un puștan de-o actriță. Și, la fel cum greu înțelege puștiul că nu va întâlni în realitate fantoma care îi poluează visele, greu am priceput și eu că o să-i văd pe băieți doar în poze, eventual pe coperta unui disc. Cine să-și imagineze prin 1978-1979, bunăoară, că vom trăi ce trăim azi? Sau visăm că trăim?
Câteva versuri din piesa titlu a albumului Chinatown (1980, Vertigo; 2020, UMC, ediție aniversară) sună așa: „Chinatown, it’s a different scene/ There are people there, they are so obscene/ If you see what I mean/ Then they’ve sold you the dream/…/ Living and dying/ There is no release/ Living and dying/ There is no relief/ There is no beliefs/ Not on Chinatown…“. Cântecul era inspirat din realitatea ce părea un fel de curiozitate exotică și de neluat în serios la timpul respectiv. Anume, prezența „cartierelor chinezești“ în tot mai multe orașe occidentale, zone unde obiceiurile sănătoase al popoarelor băștinașe nu-și găseau locul, iar legile nu se aplicau. Anomalia, însă, era îngăduită de mecanismul democratic statal, cu binecuvântarea unor politicieni corupți și lacomi, gata de orice ilegalitate pentru prezervarea privilegiilor clasei lor sociale. La distanță de nici o jumătate de secol, observăm că aproape toată planeta e beneficiara unui soi de „chinatown“, localizat în țara cu mărime și mentalitate de imperiu, unde munca e prost plătită, lucrul de mântuială și obediența față de șefi sfântă. Dar ce contează! Occidentalii își împlinesc visul de îmbogățire, despre care se poate spune cu siguranță doar că este himeric. Numai că „legile“ din Chinatown par a se întinde peste tot, cu bine-cunoscutele caracteristici: corupție, ipocrizie, reducere la tăcere etc.
Când Thin Lizzy a lansat albumul, trupa intrase pe panta descendentă. Phil Lynott, basistul, compozitorul, vocalistul și creierul grupului avea probleme cu drogurile (din cauza cărora a și murit în 1986), chitaristul Scott Gorham la fel (măcar s-a trezit și a scăpat, azi retrăindu-și tinerețea cu altă trupă aproape identică la sonoritate), Gary Moore decolase în cariera solo. Fără să fie prea bine cotat, albumul rămâne, totuși, la inima rockerilor de ambele sexe și de toate națiile, beneficiari sau nu ai împlinirii viselor în Chinatown.
1 Trackback