Primarul Boc a dat dovada de mare fler cinefil atunci cind a declarat cu toata seriozitatea, la deschiderea oficiala de vineri, 30 mai, ca acest festival „national si international” se desfasoara „sub egida lui Catherine Deneuve (invitata de onoare din acest an, n.m.) si a lui James Bond”. Intr-adevar, Agentul 007 e printre noi, dar e deghizat in Catherine Deneuve, chestie care-l face aproape imposibil de recunoscut (chiar si pentru primari).
Tot in seara deschiderii, directorul TIFF-ului, simpaticul critic Mihai Chirilov, i-a sfatuit pe spectatori „sa se descurce singuri printre filme”, lucru destul de greu de facut, mai ales cind vorbim de 200 de filme in 10 zile, de trei locatii in plus (printre care si un drive-in la mall) fata de cele cinci deja existente, de expozitii, concerte si workshop-uri. De fapt, cu cit ai mai multa experienta in ale TIFF-ului, cu atit hartile personale de pe programul festivalului devin mai usor de desenat. Harta mea a strins in 5 zile 20 de filme, un concert si o expozitie. Si daca vi se pare cumva excesiv, trebuie sa stiti ca TIFF-ul provoaca un fel de transa placuta, care te face sa saluti pe strada oamenii pe care ii stii doar de la cinema, sa uiti sa mai si maninci si sa mergi la cit mai multe filme cu putinta (chiar daca la unele adormi, putin rusinat).
15.000 de bilete vindute in primul sfirsit de saptamina al festivalului
Acelasi director (Chirilov adica), fiind si selectionerul festivalului, si-a zdruncinat spectatorii inca din prima seara, in buna traditie a deschiderii-soc tiffiene (e un adjectiv pe care il omologhez aici). Mai intii i-a dus de nas cu un scurtmetraj regizat de Constantin Popescu (Fatza galbena care ride), pe un scenariu cistigator anul trecut la Concursul de scenarii HBO – TIFF. Cu Teo Corban si Luminita Gheorghiu in rolurile a doi parinti care incearca sa comunice pe mess cu fiul plecat in America, Fatza… e un filmulet bine facut despre inadecvarea noastra induiosatoare la noile coduri de comunicare. S-a ris si s-a aplaudat, dar zimbetul a inghetat instantaneu, odata cu primele cadre din Funny Games U.S., remake-ul lui Haneke la propriul film, facut in Austria acum 10 ani. Povestea e simpla (infiorator de simpla): o familie aflata in vacanta e sechestrata, torturata si ucisa de doi tineri. Ar semana poate cu ce ar fi facut ucigasii din Cu singe rece al lui Capote daca, in loc sa-si ucida victimele impulsiv, ar fi avut rabdare pina a doua zi si le-ar fi umilit, jucind cu ele partide ucigatoare. Insa, in timp ce la Capote (romanul-documentar fusese inspirat de un fapt real) existau motive (psihanalizabile sau nu), la Haneke totul se rezuma la un schimb de replici intre tata (jucat de Tim Roth) si unul dintre criminali: „– De ce faceti asta?; – De ce nu?”. Pentru pura placere a jocului violent se intimpla toate, iar Haneke e necrutator cu noi si cu victimele din film. Naomi Watts face unul din cele mai bune roluri din cariera, Michael Pitt te-ngheata in scaun atunci cind se intoarce spre camera si ne ia la intrebari, iar filmul, lucrat perfect, cadru cu cadru, pas cu pas, lasa impresia unei geometrii taioase. Dupa asemenea deschidere, orice-ar fi urmat era oricum mai usor de suportat, asa ca spectatorii nu s-au mai temut de nimic.
Dovada ca in primul sfirsit de saptamina al festivalului s-au vindut 15.000 de bilete (ceea ce e un record, chiar si pentru TIFF). Sala a fost plina la Lake Tahoe (r: Fernando Eimbcke, Premiul Juriului la Berlin), o poveste a acomodarii dupa moartea cuiva apropiat, filmata elegant, cu rabdare pentru fiecare secventa in parte. In cadrul campaniei „Impreuna pentru muzeu” (inceputa de acum citiva ani), spectatorii de TIFF au vazut puzzle-ul biografic I’m Not There (r: Todd Haynes), un film aiuritor despre Bob Dylan (sau despre cum dumnealui are bunul obicei de a fi paradoxal si imposibil de cuprins intr-o descriere cuminte). Banii adunati din vinzarea biletelor vor fi donati pentru restaurarea Palatului Banfy (care gazduieste Muzeul de Arta). Din combinatia asta de Dylan si salvarea unui muzeu n-ar fi putut iesi decit o proiectie-eveniment, asta insa daca n-ar fi existat un mic detaliu foarte deranjant: subtitrarea la I’m Not There a fost cea mai proasta traducere a unui film pe care am vazut-o vreodata. Nu stiu a cui e vina, dar la TIFF se intimpla destul de des sa citesti mai degraba subtitrarea engleza a filmelor, pentru ca la cea in romana se mai confunda femininul cu masculinul, iar fogg poate sa devina frog (adica ceata sa se transforme in broasca), lucru absolut regretabil pentru un festival de talia TIFF-ului.
Proiectii in aer liber pina la 3 dimineata
N-am scapat zilele astea nici de un ris sanatos (si nu din cauza subtitrarii), la Primii ani din viata lui Erik Nietzsche: Partea I, film hilar si sarcastic, regizat de Jacob Thuesen pe un scenariu scris de Lars Von Trier si inspirat, se pare, chiar din anii de studentie ai regizorului la Academia de film daneza. Dar n-am scapat nici de enervari, la Ploy, al thailandezului Ratanaruang, sau de stari avansate de somnolenta, la citeva filme pe care ma abtin, dintr-o urma de pudoare, sa le mentionez.
Cele mai frumoase nopti de pina acum au fost cele de la cafeneaua Enigma, unde s-au facut proiectii in aer liber pina la 3 dimineata si unde lumea a stat chiar si pe ploaie, sub umbrele, ca sa vada fantasticul documentar Heima despre seria de concerte Sigur Ros in Islanda, sau Testimonialul lui Razvan Georgescu – o ancheta emotionanta asupra mortii si a puterii de rezistenta a artei.
La TIFF am mai si dansat: pe scaun – la documentarele muzicale, in aer liber – la concertul lui Elvis Romano (starul din filmele lui Nemescu). Si am vazut expozitia lui Cosmin Bumbut, Still Sound – unde privitorul se asaza pe scaun, in fata fiecarei fotografii si-si pune castile pe urechi, ca sa asculte melodia compusa de Vlaicu Golcea pentru/despre fotografia respectiva.
Am calatorit fascinata in cele trei sali ale expozitiei, de la o destinatie la alta (Padurea Baneasa sau un tren sau plaja de la Costinesti), iar muzica lui Golcea m-a urmarit si dupa ce-am plecat, din nou, spre salile de cinema ale orasului.
Dupa prima jumatate de festival, pot doar sa spun un singur lucru: ca cinefilii care nu sint zilele astea la Cluj ar face bine sa lase totul balta, sa se urce repede in tren (mai au timp pina pe 8 iunie) si sa vina, chiar si pentru ciudatele lucruri care se pot intimpla intr-o sala de cinema numai la TIFF (un necunoscut iti poate explica in timpul unui film, de exemplu, fara sa-l fi rugat, care e boala de care sufera personajul si care sint simptomele schizofreniei…), dar, in primul rind, ca sa arate ca se pot descurca singuri printre atitea filme.