Eseul ca specie literară ar trebui cultivat intens în vremurile de azi, dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de oameni cultivați, dispuși să-și caute îndelung argumentele și contraargumentele, să-și rafineze stilul, astfel încât sentințele să fie precum pumnul de fier ascuns într-o mănușă de catifea. Eseistul este un gânditor, un exeget, care nu scrie din nevoia de a demonstra ce și cât știe, ci dintr-o dorință (adesea ascunsă) de a împărtăși cu ceilalți cunoașterea.
Eseul, deși nu foarte generos din punctul de vedere al lungimii, se scrie greu, nu cunosc eseiști care să fi scris dintr-un capriciu sau sub lovitura bruscă a inspirației (nu am în vedere durata redactării finale, ci pregătirea, cultivarea ideilor). Când spun asta am în vedere eseurile lui Michel de Montaigne, dar și pe cele ale lui Horia-Roman Patapievici, două nume pe care le asociez automat cu eseul.
Forma literară cea mai la îndemână pentru cel care vrea să îmbie la cercetare, să introducă cititorul într-un univers al cunoașterii, necunoscut până atunci, eseul este printre cele mai fertile surse de revelații; esențe tari în doze foarte mici, căci concentrația de concepte, terminologii și teorii specifice este atât de mare, încât îți trebuie multă pasiune, determinare și profunzime ca să construiești un tot bine articulat în jurul unei singure idei. Iar marii eseiști tocmai prin asta se deosebesc de restul scriitorilor; ei sunt, deopotrivă, excelenți teoreticieni, dar și foarte buni scriitori; mânuiesc conceptele la fel de bine precum se joacă cu metaforele și comparațiile.
Caută și cultivă dialogul ca formă supremă de supraviețuire
George Banu este un nume asociat, înainte de orice, cu critica de teatru. Dar, pentru mine, el este cel care a reușit să ridice critica teatrală pe o nouă treaptă, superioară, căci a scos criticul din zona specialiștilor și l-a adus în atenția iubitorilor de frumos, celor care vor să înțeleagă cum se ridică un spectacol, cum se face trecerea de la piesă la montarea spectaculară, ce roluri joacă regizorul și dramaturgul etc. Studiile lui George Banu dedicate lui Shakespeare, Peter Brook, Cehov, teatrului nō ș.a.m.d. pot fi citite de oricine, specialiști sau doar spectatori împătimiți, tineri sau maturi.
Lucrări de specialitate, pe fond, pentru care a fost recompensat de-a lungul anilor cu diverse premii, cărțile scrise de George Banu devin instrumente eficiente în procesul de împrietenire al cititorului cu arta Thaliei. Să aduci astăzi un spectator în sala de teatru, să-l provoci să revadă un spectacol sau să caute noi montări ale unui text clasic/ vechi, este cu adevărat performanță, dacă ținem cont de invazia internetului și a mijloacelor de informare care deturnează de multe ori atenția de la ceea ce este cu adevărat important (sau, de ce nu, frumos).
Numele lui George Banu este asociat indubitabil cu două mari edituri românești, Nemira și Polirom, la fel cum pe veci numele său va fi legat de colecția „Le Temps du théâtre“, colecție a Editurii Actes Sud. De asemenea, numele revistei „Dilema veche“ va fi prezent mereu pe cartea lui de vizită, pentru că aici îi apare lunar, de ceva ani încoace, câte un articol/ eseu. Aceste articole, adunate în două volume distincte, Scena lumii, respectiv Viață și teatru pe Scena lumii, completează portretul literar al lui G.B. Un portret la care mai sunt de adăugat încă foarte multe detalii, căci este greu de prins în tușe personalitatea acestui intelectual uriaș, printre puținii care refuză claustrarea într-un turn de fildeș, care caută și cultivă tot timpul dialogul ca formă supremă de supra-viețuire, dialogul cititorului cu scriitorul, al regizorului cu actorii, al oamenilor de teatru cu spectatorii etc.
Acordarea de noi sensuri și semnificații actului creator în sine
Aflat într-o permanentă pendulare între două patrii – România și Franța –, G.B. refuză cantonarea într-un singur univers artistic; un fin analist al spectacolului de teatru, el nu-și refuză încântarea de a se regăsi miracolul creației ascuns într-un tablou sau o sculptură. Intră în sala de expoziții precum în sala e teatru, e acasă în ambele locuri, doar tipul de reflecție diferă.
(Re)citind eseurile cuprinse în volumul Viață și teatru pe Scena lumii, mi-am dat seama că analistul fin s-a cultivat intens, de-a lungul anilor, vizitând și revizitând expoziții, studiind albume și cataloage de expoziții, lăsându-și ochii să se desfete cu fotografiile din albumele de artă. O așezare în straturi a unor informații diverse, combinate cu impresii personale, cu viziuni subiective și asocieri inedite de detalii, care provoacă ieșirea din tipare, acordarea de noi sensuri și semnificații actului creator în sine. Impresionante detaliile cu privire la artiști – știe la fiecare în parte vârstele creației, influențele, contextul care a contribuit la apariția unui noi tablou (Guernica lui Picasso îți rămâne pe veci în memoria afectivă după ce citești eseul dedicat acestuia).
„Cele mai împlinite opere sunt cele care nu eșuează în simbolistica impersonală, proprie uneori lui Maurice Denis, ci care, paradoxal, conservă tandrețea subiectului intim expus pe o suprafață vastă. Astfel, «clipa» e ridicată la demnitatea unui eveniment epic, fără ca retorica să se insinueze, nici pateticul să-i sufoce spontaneitatea. Les Nabis cultivau totodată seducția nuanței, pe care artiștii moderni din Rusia anilor 1920 o abandonează și o exclud categoric în numele unui formalism exacerbat și al «utilului» convertit în program estetic unanim. Privindu-le însă astăzi operele dezîncarnate, dar animate de o reală energie politică, îmi murmur: «omul are nevoie de inutil». (Viață și teatru pe Scena lumii).
Scriitura lui George Banu invită la cunoaștere
Documentarea aceasta îndelungată este însoțită benefic și cu o reconfigurare permanentă a spațiului intim, a interiorului din Rivoli, nr. 18. Expunerea inedită a acestei geografii personale o regăsim ad integrum în Parisul personal; trilogia (născută dintr-o prietenie unică, cea dintre G.B. și Valentin Nicolau) este una dintre cele mai reușite combinații livrești de fotografii și explicații lămuritoare, care nu fac altceva decât să așeze acest spațiu la intersecția dintre drumurile (multe) care unesc cele două patrii. Ne dăm astfel seama că eseurile lui George Banu nu se nasc dintr-o întâmplare, notițele luate la fața locului, în sălile muzeelor sau din centrele expoziționale sunt încununarea unei cercetări îndelungate, consecvente, care se întinde de-a lungul multor ani. Toată creația livrescă a lui George Banu devine astfel un continuum, nu poți separa activitatea sa de critic de teatru de cea de profesor sau de eseist.
Câteva direcții clare de interes concură, deopotrivă, la nașterea unui univers George Banu. Unii ar spune chiar planeta George Banu, dar pe mine expresia mă trimite cu gândul la distanță/ distanțare, or asta n-are de-a face cu spiritul lui. Scriitura lui George Banu invită la cunoaștere, la împrietenire cu artistul (fie el pictor, sculptor, regizor sau actor). El este într-un continuu dialog cu acesta, astfel încât, pe nesimțite, ni-l apropie, ni-l aduce în fața ochilor, ni-l relevă așa cum nimeni altcineva n-a făcut-o. Atenția pentru detaliu nu sucombă într-o risipire de forțe, ci, din contră, contribuie fertil la crearea unei viziuni de ansamblu. Revin la Guernica, dar și la eseul dedicat lui El Greco, splendid efort de cuprindere a unui act creator de mare forță.
„«Frumusețea va salva lumea» – această frază ilustră a lui Dostoievski mi-a revenit în minte la Florența, privind, lângă muzeul Pitti, placa memorială ce indică locul unde Dostoievski, timp de doi ani, a scris Idiotul. M-am întrebat atunci dacă nu orașul Medicilor i-a inspirat acest gând consolator, bine-venit azi mai mult decât oricând. Traversând Ponte Vecchio sau oprindu-se în fața lui David, văzând Palatul Senioriei sau Domul lui Brunelleschi, genialul emigrant rus a resimțit seducția frumuseții și, sub impactul unui asemenea șoc, și-a mărturisit încrederea în puterile sale. Curios hazard, doi prieteni, recent, mi-au dezvăluit emoția până la lacrimi ce i-a invadat văzând Domul… tatăl meu, demult, iubea fanatic Florența, căreia îi
rămâneam parțial străin, preferând Veneția, Siena… Acum însă am descoperit originea celebrului aforism dostoievskian din Idiotul, motivat de experiența florentină. Și experiența trăită acolo, în ajun de Crăciun, mi-a permis să-l asum și să-l adopt în ciuda a tot ce comporta el, mi se pare, ca optimism excesiv.“ (Scena lumii, Polirom, 2017).
Nu putem trăi fără artă
Două sunt motivele pentru care recomand oricând cărțile lui George Banu; primul derivă direct din subiectele abordate, cel de-al doilea din maniera de așezare în pagină. Să pledezi pentru artă într-o epocă dominată de mercantilism, de facil și marketizarea oricărui act cultural pare nebunie curată. De fapt, George Banu nu doar că pledează, dar o face de o manieră convingătoare, absolut unică, care îndepărtează orice dubiu: nu, nu putem trăi fără artă, suntem și ființe culturale, iar aceasta înseamnă că avem și capacitatea de a cădea în admirație în fața unui tablou sau a unei fresce semnată da Vinci.
Să pledezi pentru teatrul nō, într-o epocă în care performance-ul tinde să cucerească definitiv scena teatrală de oriunde, pare a fi un demers de cercetător nițel rupte de realitate. Dar, dacă citiți sau recitiți cărțile cu pricina, o să vă dați seama că Banu nu numai că inițiază un demers ex cathedra care confirmă toate titlurile de honoris causa pe care le deține, dar reușește să aducă în lumea inițiaților și pe ultimul sceptic, or asta ține de calitatea lui de eseist înnăscut.
„În vestitele lor concursuri, grecii alternau comedia cu tragedia pentru a evita domnia autoritară a unui unic registru dramatic și pentru a asigura invariabila lor succesiune. Viața înseamnă trecerea de la o tonalitate la alta, viața este un carusel care interzice posibilitatea imobilizării într-o singură relație. Alternanța grecilor este o lecție de relativitate. O regăsim și în Japonia, într-o formă încă și mai riguroasă, căci, după o piesă nō cu fantome sau cu războinici, urmează un kyôgen care tratează aproape aceleași subiecte, dar la modul comic. Astfel, ceea ce, în nō, ține de straniu și de tulburător, de apariții neliniștitoare sau de extraordinare fapte vitejești, se vede reluat, în kyôgen, dintr-o perspectivă diferită, concretă și materialistă. Dacă nō este claudelian, kyôgen este brechtian. Ele se succed de-a lungul unei zile întregi, atât în Grecia, cât și în Japonia, invitându-ne să nu uităm niciodată că nici o afirmație nu are o valoare absolută, că în orice clipă ea se poate converti în contrariul ei. O răsturnare este mereu posibilă. În viață, nimic nu poate fi definitiv, căci i-ar contrazice însăși esența, care nu este alta decât mișcarea. Același principiu reglează regimul supravegherii, iar dovada acestui lucru este însuși repertoriul constituit de-a lungul timpului.“ (Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, Polirom, 2007).
Totul ascuns în detalii
Revenind la motivele sus-menționate, e timpul să fac referire la felul cum vede George Banu cartea ca obiect. Concepția unei cărți, din perspectiva apariției sale pe piața editorială, are ceva din felul cum gândește un regizor un spectacol. Este o viziune unică, care începe cu prima copertă și se sfârșește cu coperta a patra. Nimic la întâmplare, totul ascuns în detalii. Ilustrații cu poveste, fotografii realizate de prieteni sau de colaboratori vechi ai domniei sale, astfel încât Ideea este însoțită, nu este aruncată în eter și lăsată într-o derivă deloc liniștitoare; din contra, ea este îmbrăcată în toate aceste forme (secundare, dar și fecunde) și împreună compun universul ideatic George Banu.
Coperta celui mai recent volum, Viață și teatru pe Scena lumii, are o poveste, pe care va trebui să o aflați singuri, parcurgând volumul în întregime (n.m.: așa se justifică și republicarea eseurilor, adunarea lor într-un singur loc), dar vă recomand – dacă n-ați făcut-o până acum – și lectura cărților mai vechi, veți descoperi o legătură intrinsecă și unică între mesaj și imagine/ ilustrație/ fotografie.
„Îmi ocroteam visul literar ca și cum l-aș fi putut oricând compromite sau perverti, ca și cum doar așteptarea putea să-l păstreze intact. Am așteptat, însă visul nu mi s-a împlinit. Dar rezistența lui, capacitatea sa de supraviețuire mi-au servit drept suport pentru relația mea cu teatrul și spectacolele lui. Nu am renunțat niciodată la perspectiva de a deveni scriitor. Și nici la aceea de a deveni actor. Le-am introvertit. Sunt și eșecurile bune la ceva! Ca deșeurile, ele pot fi «reciclate». Nu se trăiește ușor în compania lor, dar ca rezervă depusă în sine se dovedesc utile: soclu al învinșilor! Pe baza acestui dublu eșec, «dubla sinucidere“, cum se spune în kabuki, mi-am construit relația cu scena și sala! Neîmpliniri care conduc la o… împlinire. Altundeva, pe fond de reconciliere interioară atunci când insuccesele mele anunțau o iremediabilă deteriorare a relației cu teatrul sau cartea!“ (Monologurile neîmplinirii, Polirom, 2014).
Volumul acesta nu se uită
Volumul Viață și teatru pe Scena lumii apare într-un an dominat încă de pandemie, restricțiile de circulație ne dau bătăi de cap serioase, iar cel mai des vedem spectacolele de teatru online. A citi eseuri dedicate artei plastice sau celei teatrale capătă dimensiunea întreținerii unei prietenii îndelung cultivată de George Banu. Cultul prieteniei, de care e vinovat în întregime și de care nu se dezice nicicum, devine fertil și fundament pentru foarte multe dintre eseurile din acest volum.
Deloc întâmplător este și semnul de carte inedit, cu o tușă personală unică, care te provoacă să-i faci loc definitiv în memoria afectivă. Nu, volumul acesta nu se uită. Se citește încet, ca și cum ai fi la o degustare de vinuri vechi și rare, însoțit de cei mai buni prieteni. Se păstrează pe raftul cu amintiri de suflet, dar deloc prăfuite. Un volum pe care l-am așteptat cu nerăbdare: nu doar pentru că a apărut într-un moment în care dragostea de teatru trebuie întreținută mai mult ca oricând, ci pentru că astăzi este vorba din ce în ce mai rar de pasiune și statornicie, or unii dintre noi avem încă nevoie și de așa ceva. Fidelitatea și pasiunea lui George Banu pentru teatru și artele frumoase sunt dovedite și (re)confirmate de-a lungul anilor. Nouă nu ne rămâne decât să-l însoțim.
1 comentariu
Frumoasa mărturisire de credință!