Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

O fereastră largă se deschide spre Lanzarote, spre ultimul volum din jurnalul lui José Saramago, publicat douăzeci de ani mai târziu. Printre cactuși, palmieri și pinii de Canare, universul celui care avea să primească Premiul Nobel pentru Literatură era notat, pagină cu pagină, în jurnalul al VI-lea din seria Caietelor din Lanzarote.

Viața literară, tabieturile, micile plăceri ale vieții, interviurile, cronicile și scrisorile de la cititori, analiza climatului politic și social din anul 1998, toate sunt piesele unui puzzle care se reîntregește odată cu recuperarea acestui ultim jurnal de pe un hard-disk pierdut în negura timpului. Dar apare la timp, ca pentru a trage un semnal de alarmă, ca pentru a ne demonstra că multe dintre sentințele lui José Saramago privind viitorul s-au adeverit azi și pentru a ne arăta că avem datoria de a ne îndrepta nu doar spre cunoașterea de sine, ci și către celălalt, pentru a-l înțelege cu adevărat.

Memorialul mănăstirii (1982), Anul morții lui Ricardo Reis (1984) și Istoria asediului Lisabonei (1989) au fost cuburile uriașe de piatră la baza unui soclu care se constru­ia, an de an, din ce în ce mai solid. Istoria, asumarea identității și iden­tificarea adevărului profund al națiunii portugheze vor continua să reprezinte subiecte principale în scrierile sale. Evanghelia după Isus Cristos (1991) răscolește apele liniștite ale îndemnului „crede și nu cerceta“. Istoria apocrifă construită după normele unei lumi în care vina nu este absolvită va marca un alt punct important în cariera scriitorului.

O societate care ar trebui să pună sub semnul întrebării definiția democrației

În cel de-al șaselea volum de jurnal, mai multe scrisori de la cititori (Eseu despre orbire și Toate numele sunt printre cărțile amintite) arată măsură în care deciziile noastre pot fi uneori schimbate prin lectura unei singure cărți. Și poate că multe dintre aceste scrisori de onestă și profundă mul­țumire din partea celor care-l citesc pe Saramago îl determină pe autor să scrie: „Nu voi înceta să spun că literatura nu poate schimba lumea, dar găsesc din ce în ce mai mult motive să cred că viața unui om poate fi transformată de o simplă carte“.

În prefața Jurnalului din anul Nobelului, Pilar del Río, cea care i-a fost alături mai bine de două decenii, scrie: „Caietul apare în momentul în care este mai mare nevoie de el“. Iar reflecțiile lui Saramago, analizele sale obiective și lucide cu privire la un timp problematic (anul 1998) se răsfrâng asupra momentului actual ca și cum ar fi fost scrise în prezent, nicidecum în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Paginile din ultimul caiet scris în Insulele Canare își poartă cititorul printr-o călătorie a înțelepciunii, a iluminării, a ocaziei de a-l cunoaște îndeaproape pe José Saramago și de a-și adresa, totodată, ca cititor, întrebările potrivite. În jurnal întâlnim o muzică aparte a vieții scriitorului, o privire completă a universului său și un adevăr pur, nemascat, dezvăluit de cel care scria știind că face aceste mărturisiri cititorilor săi. Astfel ne-a lăsat moștenire, dincolo de întreaga sa operă, fragmente ca acesta: „Ne naștem și începem imediat să învățăm cuvintele, apoi le recreăm folosindu-le, desenăm ima­ginile lor pe hârtii și, mai devreme sau mai târziu, vom înțelege că ele sunt, în sine, muzică. Vom înțelege că o carte e ca o partitură, că vorbirea e ca o melodie nerăbdătoare și inepuizabilă. Scriind sau vorbind, aspirația noastră, deși nu vrem să recu­noaș­tem sau nu suntem conștienți de asta, va fi mereu să ajungem la ceea ce, fără nici o strictețe, voi numi coda vitală, acea clipă supremă în care vom crede că am explorat până la limita inefabilului resursele propriei noastre sonate“.

Un drum șerpuit se strecoară de-a lungul anotimpurilor în caietul lui Saramago, un fel de datorie de a ne face să ne amintim cine suntem și ce responsabilitate morală avem pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi într-o societate care ar trebui să pună sub semnul întrebării, constant, definiția democrației: „O de­mocrație care nu se observă pe sine, care nu se examinează pe sine, care nu se critică pe sine va fi fatalmente condamnată la anchilozare“ și tot el spune că „într-o lume care s-a obiș­nuit să discute totul, un singur lucru nu se discută, tocmai democrația“. Cu o abilitate de a zări lumea în ansamblul său, de a înțelege dinamica unei globalizări din ce în ce mai accentuate, încă de la acel moment Saramago va scrie: „Ajungem mai ușor pe Marte în vremurile noastre decât la seamănul nostru“. Concis, cu finețea remarcabilă a celui care își cunoaște profesia, își mărturisește fie dezamăgirea, fie uluirea în fața întâmplărilor.

Jurnalul dărâmă bariere acolo unde există în afara cărților

Jurnalul său nu face compromisuri, ci lumină. Aduce mai aproape reflectorul care ne arată că civilizația occidentală, în forma ei pentru care s-a luptat secole în șir, se apropie de sfârșit. Europa este învinuită însă pentru exploatările și istoria sângeroasă pe care le lasă în urmă. Iar reuniunea statelor sub o singură umbrelă nu este văzută de José Saramago în nici un moment ca o salvare, ci dimpotrivă: „Aceeași Europă care a trudit secole în șir pentru a reuși să formeze cetățeni n-a avut nevoie decât de douăzeci de ani pentru a-i transforma în clienți. Socrate ar mai cere o dată cupa de cucută“. Meritul acestui al șaselea Caiet, salvat de la pieire, este inclusiv acesta al unor judecăți care stârnesc discuții, analize proprii și întrebări noi. La mai bine de douăzeci de ani distanță de la momentul în care a fost scris, ne putem lansa în propriile analize, având ca punct de pornire acest vo­lum de jurnal, un exercițiu fantastic al contemplării și al dezbaterii.

Fără îndoială, jurnalul apropie, dărâmă bariere acolo unde există în afara cărților unui scriitor. Analiza lui Saramago este transparentă și acoperă fiecare substrat: al receptării cărților sale de către critici, de către cititori, al experiențelor care îl emo­ționează sau revoltă, al felului în care el însuși se raportează la ceea ce scrie și, nu în ultimul rând, al felului în care se lasă transformat de propria-i moștenire: „Totul e conform cu ceea ce suntem, totul va fi conform cu ceea ce simțim. Cred sincer că aș fi o persoană diferită de cea care am deveni dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată“. Saramago, o spune chiar el, păstrează în interior „râurile și măslinii din copilărie“, „timpul mitic țesut din uluiri și contemplări“. Și sunt vitale aceste amintiri care ajung să facă parte din noi, căci pentru scriitor uitarea e „moartea definitivă“.

Aceste mărturisiri, aceste fragmente-document (esențiale sunt și descrierile despre bunicii săi) întregesc un miraj față de propria viață, un mecanism interior pe care-l putem împrumuta pentru că ne este, iată, oferit sub forma acestui Caiet care ne întregește nu doar un raft în bibliotecă, ci și spiritul.

Pentru José Saramago, direcția spre care se îndreaptă lumea este una nefastă, inegală, guvernată de cei bogați. Însă miracolul acestor pagini se află tocmai în cealaltă direcție, orientată și spre un univers al căr­ților, o punte clară între cel care scrie și cei care îl citesc. Nici anun­țarea Premiului Nobel la 8 octombrie 1998 pe aeroportul din Frankfurt (veți remarca în volum maniera în care este notat evenimentul) nu zdruncină această abordare aproape părintească a celui care își dorește ca lu­mea întreagă, cu oamenii din ea, să își restabilească ordinea proprie.

José Saramago, Jurnalul din anul Nobelului, traducere din limba portugheză şi note de Simina Popa, Polirom, 2021