Carte  -  C?lin Torsan  -  

Ideea cărții mi-a venit în biroul împărțit pe-atunci cu încă trei colegi de muncă. De fapt, prieteni. Lucram cu toții într-un muzeu. În acea zi eram doar cu Ciprian, iar el se-apucase să-mi povestească despre călătoria făcută în Grecia, ca pelerin la Muntele Athos. Vecin pe scaunul din autocar îi fusese un cunoscut arbitru de fotbal. Ciprian știa de pasiunea mea pentru sportul rege, așa că i se păruse un detaliu demn de precizat. Totuși, întâmplarea pe care-am auzit-o din gura lui – și care mi-a dat ideea de-a scrie Prieten cu umbra – n-are legătură cu lumea balonului rotund.

După ce-au schimbat câteva vorbe între ei, atât cât să se-apropie puțin, cavalerul fluierului i-a explicat lui Ciprian motivul pentru care călătorea spre Muntele Sfânt: băiatul său, un puști cam de-aceeași vârstă cu Nimo – eroul cărții mele –, avea vedenii cu un bătrân șezând pe scaunele goale din casă. Tatăl său, un om foarte credincios, se îngrijorase. Dar, îna­inte de-a merge cu el pe la medici și psihologi, hotărâse să asculte sfaturile călugărilor din Athos.

De-aici a plecat totul, iar bulgărul de omăt al imaginației mele s-a tot rostogolit, timp de-aproa­pe doi ani, ajungând la final un ditamai omul de zăpadă.

Poate mai e loc de-o mărturisire… Ca muzicant, cântasem de câteva ori într-un pub unde-mi atrăsese atenția un băiat de școa­lă. Îl observasem făcându-și lecțiile sau mâncând acolo, la niște ore nepotrivite pentru vârsta lui. Tatăl său era unul dintre patronii barului, fiind nevoit să petreacă mult timp acolo. Pesemne că, une­ori, n-avea cu cine-l lăsa pe Nimo acasă, așa că-l lua după el. Numele băiatului mi-a rămas în min­te și mi-a sunat foarte potrivit pentru un viitor personaj literar.

Cam așa s-a născut romanul meu. Și-n felul ăsta l-am născocit pe Ieronim Brumă, un copil fabricat din alți doi puști ca el. Sau ca voi, unii dintre cititorii ce vă veți apropia de povestirea care tocmai și-a făcut loc în lume.

Și-un ultim detaliu… Fiindcă îmi cumpăr uneori dulciuri de la niște cofetari sirieni, iar alteori chestii bune de mâncat dintr-un butic ținut tot de niște emigranți din Damasc, m-am gândit să-m­part cartea aceas­ta și cu ei, mai degrabă cu copiii lor. Fiindcă în aceste magazine mi s-a vorbit me­reu și destul de curat în română. Asta este, foarte pe scurt, povestea prezenței în roman a lui Im­ran, prietenul lui Ieronim.

Galerie foto