„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Hortensia Papadat-Bengescu. Străina, de Ana Maria Sandu, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
În seara zilei de 16 iulie 1943, în jurul orei 20.00, Hortensia Papadat-Bengescu se afla pe terasa camerei de la etajul patru al Hotelului Băilor din Călimănești. Se vedeau bine munții și pădurea, iar aerul tare o ținea trează până târziu. Un vânt blând începuse să bată. Învolbura perdelele, iar ea le privea melancolică cum se umflau ca spuma laptelui pus la fiert. Intrase în cameră să-și ia șalul bordeaux de lână și să și-l pună în jurul umerilor, căci o prinsese puțin frigul și pielea i se făcuse ca de găină. Două bătăi scurte și anunțul sec al recepționerei îi schimbaseră planul:
— Apel urgent de la București!
Era îmbrăcată într-un halat de mătase lung și înflorat, care o făcea să pară și mai înaltă. Și-a strâns cordonul mai bine și a coborât scările în grabă. „Urgentul“ acela îi crease deja o stare de agitație… Ajunsese în hol și ridicase cu groază receptorul. Nu-și amintea dacă zisese sau nu ceva. Mai degrabă așteptase. La celălalt capăt al firului o recunoscuse pe Cella Serghi:
— Draga mea, îmi pare rău să-ți dau eu vestea asta, dar e mai bine să știi cât mai repede: scumpul nostru Lovinescu a murit azi-dimineață!
[…]
Hortensia nu putuse să plângă. Durerea îi rămăsese ca un ghem în coșul pieptului, dar lacrimile nu ieșeau afară. Lui Nicolae abia de-i zisese bună ziua în perioada aceea, dar, cum banchizele de gheață pluteau de mult nestingherite prin casă, nu părea ceva ieșit din comun. Tăcere și răceală. Un frig năprasnic în orice anotimp, chiar și în toiul verii, cum era atunci la București…
Într-o dimineață se trezise devreme și, fără să-și bea ceaiul și să-și ia micul dejun, deschisese precipitată caietul în care scria și tăiase cu două linii apăsate titlul vechi, apoi îl înlocuise cu unul nou: Străina. Ar fi putut să povestească că fusese vorba despre un fel de iluminare, dar nu credea în asta. Pur și simplu i se păruse că în cuvântul acesta stăteau prezentul și viitorul ei și, implicit, ale romanului pe care spera să-l ducă la capăt într-o bună zi…
În mai, când primise plicul sigilat în care era anunțată că a primit Premiul Național pentru Proză, se așezase pe un scaun să-l citească. Osteneala și emoția îi făcuseră mâinile să tremure. Ceremonia era anunțată pentru sâmbătă, 22 iunie, ora 18.00, la sediul din Strada General Berthelot, nr. 18, iar în numele comisiei care i-l acorda semnase președintele Mihail Ralea, ministrul Artelor. Primul gând fusese pentru E.L., care s-ar fi bucurat enorm de veste și ar fi îmbrățișat-o așa cum numai el știa: cu toată căldura și admirația din lume. „Dacă ar fi trăit, ar fi venit cu mine“, își spusese.
[…]
Surescitarea iscată de premiu continuase și în zilele următoare. Prima ziaristă care venise și o vizitase fusese Viorica Răileanu, care îi solicitase un interviu pentru revista „Bis“. Vorbiseră mult și, ca întotdeauna, nu știa ce o să rămână scris dintr-o după-amiază în care își revizitase debutul în literatură, prietenii care o ajutaseră, „Sburătorul“ și pe E.L., ultimul roman publicat și vorbise despre cel la care scria încă. O fascina momentul acela în care ea însăși devenea personaj în textul altcuiva…
— Cu Străina mă grăbește Editura Fundațiilor Regale, mărturisise ea.
Și replica ei sunase ca și când ar fi fost nevoită să-și schimbe ritmul și asta nu-i era la îndemână.
Continuase să explice cum totul se întâmplă capricios în scrisul ei între „vizitațiune“ și „audiție“: „Notez pe bucăți de hârtie, pe caiete, dar lucrurile nu se petrec în ordinea romanului, ci disparat, scene de la mijloc sau de la sfârșit, apoi altele de la început, așa că atunci când încerc a găsi șirul exact, întâlnesc un spectacol“. Ziarista voise să înțeleagă și o întrebase:
— N-ați încercat să vă țineți de ordinea romanului?
— Desigur că mi-ar fi mai ușor dacă aș lucra așa. Dar ce mi-a ieșit când am scris astfel nu m-a mulțumit, așa că m-am întors la metoda mea, care e mai vie, dar îmi creează alte dificultăți, îi explicase ea cu tonul cuiva care vorbea mai degrabă pentru sine, căci credea că pentru oricine altcineva ar fi greu sau imposibil de înțeles cu adevărat ce presupune această muncă, în care notezi și apoi ordonezi un material imens, îl strunești și îi dai coerență…
Nu mai văzuse atâția oameni la un loc de multă vreme. O efuziune generală inundase spațiul acela care se umpluse repede de figuri cunoscute. Mulți dintre ei veniseră să-i prezinte omagiile. Premiul îi aparținea în întregime, nimeni nu se îndoia că l-ar fi meritat, iar în noul climat politic și social nu era puțin lucru. Fețele tinere îi dăduseră sentimentul că ceea ce scrisese avea succes și la noua generație. „Sburătoriștii“ o aplaudaseră de când intrase în sală. Admirația pe care o simțise din partea lor o copleșise de-a dreptul. Și-ar fi dorit nespus să fie și E.L. acolo, i-ar mai fi domolit tracul teribil. Așa, se simțea copleșită de o bucurie interioară și își zisese că, dacă toate se întâmplau cu un rost, făcuse și ea ceva bun în viață. Nu era doar orgoliu, ar fi fost prea puțin pentru ce simțea Hortensia în ziua aceea de vară.
CARTEA
„E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza și-și spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deștept bărbat pe care îl cunoscuse în viață avea față de ea o considerație specială, iar propriul soț o ironizase decenii la rând exact pentru același motiv.
Se gândise adesea dacă în lipsa admirației se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranță, nu. Căci simțise de atâtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu așază între oameni decât o formă de dispreț, care devine o mâzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, când, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Și atunci îți e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simțea norocoasă că avea copiii, literatura și pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea și, după atâta vreme, ar fi putut zice chiar că se obișnuise cu ea.
Bucureștiul îi făcea bine. Se simțea, în sfârșit, aproape de lumea de care era legată și care o interesa. Pierduse liniștea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii până departe, o putea inventa. Un petec de cer, niște păsări, ce putea să-și dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, când se trezea?
Lucra și transcria, ca întotdeauna, de câteva ori texte pe care le nota inițial ca în transă, ca apoi să revină și să facă însemnări și adăugiri, până simțea că e cât mai aproape de ce avea clar și auzise în cap înainte de a pune pe hârtie.“