Încrederea în cultură presupune căderi repetate. Cum ar fi:
Constați că o investiție substanțială de viață în cultură nu ți-a adus răspunsuri la toate întrebările mari. Pare o greșeală de începător să ai asemenea așteptări de la cultură, dar e o dezamăgire surprinzător de comună. Poate pentru că, la noi, cei care fac cultură o fac cu disperare, pe viață și pe moarte. Impresia e că aici originea traiectoriei pe care cineva ajunge să se dedice culturii e mai puțin „hai să-ți arăt ceva frumos!“, ci „învață, că altfel o să mori de foame!“.
Mai târziu, odată rezolvată problema foamei, cultura rămâne tot un spațiu al crispării și performanței forțate, cel mult al dependenței escapiste, iar nu un factor real de creștere. Ajungi să uiți că există răspunsuri croite pe diferite măsuri și în afara culturii, atât dincolo de ea, în religie, cât și, ca să zic așa, dincoace de cultură, în sport.
Constați că nu ajungi să înveți din cultură anumite lucruri frumoase și folositoare, între care cum să te aperi împotriva unui abuz al statului, ce să faci dacă ustură când urinezi sau cum să băițuiești lemnul. Pe de-o parte, greșești închipuindu-ți că cultura s-ar putea substitui tuturor competențelor de nișă. Cultura nu reprezintă la urma urmei suma tuturor informațiilor din lume, ci un algoritm de sumare, de sinteză, o sumă care elimină. Pe de altă parte, constatarea asta are un sâmbure uriaș de adevăr, pentru că ea descrie de fapt un model cultural destul de vetust și caracteristic societăților pauperizate, în care cultura = cărțile mari, cu ceva muzică simfonică dar puține arte vizuale, și arhitectura – un lux. Cultura ar trebui de fapt, pe lângă o cuprindere echilibrată a tuturor acestora, să presupună o familiaritate generală cu, dacă pot recurge acest termen, orice. Nimic nu este nedemn de cunoaștere, nimic nu e în afara marii scheme și, mai ales, nu e lipsit de potențial salvator. Victoria principală a culturii ar fi recuperarea faptelor mici ale vieții pentru a putea participa la ele cu toată ființa.
Constați, apoi, că unii oameni de cultură au momente inegalabile de tâmpenie, de grobianism, de arghirofilie. Păi cum rămâne cu cultura care te face om fin? Nu era vorba că frecventarea clasicilor te înalță? (Expresia asta, frecventarea clasicilor, e oarecum nefericită, din cauză că dacă zici frecventare, zici bordel.) Cert e că te poți apropia de cultură din nenumărate direcții greșite. Dintre ele, una din cele mai benigne e să crezi că scopul culturii este să ai un vocabular extins. Ăsta e un rezultat al lucrului cu cărțile, nicidecum un scop – e ca și cum ai crede că ieși la cosit ca să te bronzezi. Mult mai rău e să vii spre cultură ca spre un instrument de putere, prin care să-i domini pe alții. Pe scurt, așa cum o terapie dă rezultate cu anumiți pacienți, iar cu alții nu, cultura e aproape neputincioasă când trebuie să scoată din pământ, din iarbă verde, calități – mai ales morale – și foarte puternică pentru a transforma înclinații preexistente în pasiuni și principii pe care se poate clădi o viață. (Între aceste principii e bineînțeles, apropo de „frecventarea clasicilor“, și toleranța.)
Mai constați că, dacă pariai pe orice altceva decât pe cultură, ai fi avut mai mulți bani. Lumea crede că situația asta te revoltă atunci când nu mai faci față facturilor sau când nu-ți poți permite nu știu ce vacanță. Adevărul e, într-un fel, mai trist: pe omul de cultură îl deprimă problema banilor atunci când își dă seama că fără ei nu mai poate face în continuare cultură.
În fine, constați că partenerul tău te-a părăsit pentru cineva care cunoștea incomparabil mai puțin ca tine filosofia politică a lui Pufendorf. Cum e posibil? E posibil. E timpul să-i iei motocicletă lui Pufendorf.