Nu știu câți ascultători vor fi prinși de lasoul pe care legendarul baterist Carmine Appice (cotat sub valoarea lui, după opinia unor cunoscători) îl azvârle cu albumul Tightrope (Purple Pyramid, 2021). Și cu toate că titlul trimite – fie chiar metaforic – la o nu prea plăcută operațiune, trebuie să spun că pe mine m-a agățat, m-a cucerit, m-a înfășurat strâns vreo trei sau patru zile, răstimp în care n-am putut asculta nici cântecul mierlelor din plopii crescuți în fundul grădinii, purificator în fiecare noapte senină.
Dar muzica înregistrată de Cactus (și) pe acest disc presupune o viață trăită și sfârșită în mijlocul unui mare oraș, unde poți frecventa baruri încinse și străduțe sordide, pline de ciudățenii și ciudați, mașini de poliție, curve ieftine, vânzători de droguri, șobolani etc. Nu-mi iese din minte tragica moarte a lui Rusty Day, vocalistul cu timbru atât de aparte, căruia mult nu i-a lipsit să facă uitate performanțele altor competitori, dacă ar fi avut mai puține droguri în venă, să-și controleze armăsarul dintre picioare. Dar cum să reziști, când te asaltează ispitele și păcatul e mai dulce decât orice răsplată, pe lumea asta ori pe cealaltă? Atâția rockeri au cedat și sunt azi doar nume scrise cu litere mici într-o istorie tot mai neatentă la învățăturile trecutului!
Născut în 15 decembrie 1946 (pentru cine nu știe), infatigabilul Carmine Appice își înnegrește părul (de n-o fi vreo perucă) & celebra-i mustață, a cărei tăietură amintește de-un călăreț asiatic (model copiat și de alți rockeri supărați). Are toate atuurile ce-i conferă uimitoarea putere de rezistență a plantei alese ca emblemă pentru formația sa de suflet. A bătut tobele în spatele câtorva nume mari ale rockului, a traversat momente rele, a fost profesor neconvențional pentru destui alumni, a editat câteva cărți și două DVD-uri despre „boala tobelor“ (sic!), a câștigat poate mai puțini dolari decât alții, însă respectul confraților nu se măsoară în bani. Iată-l în fotografia de lansare a noului album. Stă pe un scaun de metal, cu perne roșii, prevăzut cu manetă pentru reglarea înălțimii. Este în mijlocul trupeților și zâmbește satisfăcut, ca un supraviețuitor poznaș al războiului de peste șase decenii cu bateria utilizată la maximum. Nu se dezice de atitudinea rockerească nici prin ținută, nici prin îmbrăcăminte, iar tratamentul aplicat podoabei capilare îl așază alături de membri mai celebri ai generației sale: Jeff Beck, Ritchie Blackmore, Tony Iommi ș.a.
Formula actuală a trupei Cactus include tipi cu activitate consolidată în domeniul blues-boogie, acest derivat al rockului, la fel de util fanilor ca injecția cu heroină unui junkie sătul de crack. Paul Warren, chitară și voce, a cântat cu Tina Turner, Rod Stewart și Joe Cocker. James Caputo, bas, nu se știe în câte trupe a mai fost. Nu lipsesc oamenii de bază: Jimmy Kunes, vocal, și Randy Pratt, muzicuță. Mai sunt și Jim McCarty, chitară (din componența originală), și Phil Naro, voce. 12 piese are discul, una mai „clasică“ decât alta. (Clasic în sensul apartenenței la stilul de a cânta validat în perioada de glorie a rockului.) Între ele se detașează versiunea dată superhitului trupei Temptations – compoziție „clasică“ și ea – Papa Was A Rolling Stones pe firmament din 1972. Adică din miezul „epocii de aur“ a muzicii care ne-a influențat biografiile multora dintre supraviețuitori…
Încerc să fiu obiectiv și presupun că discul nu va izbuti să încânte suficienți cumpărători, ca să urce în topuri și să justifice străvechea alăturare forțată dintre Cactus și Led Zeppelin. Ce mi-o fi cășunat mie să-l prezint? Exceptând privilegiul primirii înainte de lansare, consemnez plăcerea ascultării – o adicție vinovată față de frumusețea viscerală pură…
1 Trackback