Yuh Jon-Youn, prima actriță coreeană distinsă cu Oscar, a spus când a primit statueta din mâinile lui Brad Pitt (lucru care i s-a părut suprarealist) că e chestie de noroc să câștigi Oscarul și că e nedrept să compari un film cu altul. Acest lucru l-am auzit și în alți ani din partea unor câștigători, dar e o mare diferență între a spune asta cu trofeul în mână și a rămâne un „simplu“ nominalizat.
Numai că nu e vorba doar de noroc. La fel cu like-urile de pe Facebook, premiile se duc la filmul sau persoana care întrunesc cele mai multe voturi, care sunt cele mai populare printre nominalizați. Bătaia se dă la nominalizările care se fac de fiecare breaslă a Academiei Americane de Film și Televiziune (AMPAS) în parte, după care toți membrii academiei votează care ce-i place, care cum se pricepe.
Acest lucru poate explica de ce la categoria Documentar lungmetraj, unde colectiv ar fi putut câștiga (mulți jurnaliști anglo-saxoni țineau cu el), dar unde putea ieși câștigător și Time, a învins My Octopus Teacher, un modest documentar sud-african despre prietenia dintre o caracatiță și un scufundător. Într-un an când toată lumea a stat acasă și a călătorit doar cu mintea, e pe undeva de înțeles că membrii academiei au preferat un documentar escapist, cu imagini frumoase și manipulator emoțional în locul unui documentar românesc lung și greu, care solicită ochii (trebuie citită subtitrarea), mintea și emoțiile, ba chiar și în locul unui documentar american despre inegalități rasiale (Time, de Garrett Bradley).
Membrii AMPAS sunt profesioniști din toată lumea, dar majoritatea din SUA, grupați pe 17 căprării profesionale.
Efectele psihologice ale pandemiei s-au resimțit și la categoria Film internațional, unde a câștigat Another Round/ Încă un rând, de Thomas Vinterberg, o poveste destul de confuză despre niște bărbați de vârstă mijlocie care evadează din realitate în alcool. Aici filmul lui Alexander Nanau nu era dat ca favorit, fusese oricum o surpriză că a fost nominalizat în condițiile în care, în ciuda schimbărilor din ultimii ani, încă se fac nominalizări îndoielnice. Documentarele nominalizate la Film internațional oricum se numără pe degetele unei găini (!) și nici unul n-a câștigat până acum. Mai multe șanse decât colectiv ar fi avut aici filmul bosniacei Jasmila Žbanić, Quo vadis, Aida?, o coproducție minoritar românească, prin compania Digital Cube, despre masacrul de la Srebrenica din 1995 înfățișat prin evenimentele care l-au premers și prin ochii unei profesoare bosniace care lucrează ca translator pentru ONU. Dar cui îi mai arde de genocid, chiar și într-un film foarte bine ținut în mână, într-un an de pandemie care a scos – cum se întâmplă în închisoare – tot ce-a fost mai bun sau mai rău în noi?
A 93-a ediție a Oscarurilor a fost o încercare de a păstra ceva din glam-ul obișnuit care atrage zeci de milioane de telespectatori an de an, dar și de a respecta distanțarea socială. Ceremonia găzduită în principal de gara Grand Station din Los Angeles, cu mare parte din nominalizați la mese (alții erau prin legătură video, din țările lor), dar fără alt public, a avut un aer expeditiv și dezolant. Pe covorul roșu nu au fost primite decât vreo două televiziuni, gala nu a avut elemente spectaculoase, fiind doar o înșiruire de premii.
Pentru publicul din România efectul a fost și mai neplăcut pentru că Voyo (platforma de internet a Pro TV), singura care a difuzat ceremonia, nu doar că a obligat românii să-și facă abonament premium ca să urmărească gala, dar le-a livrat și o traducere simultană de toată jena. Pentru prima oară când România era nominalizată la Oscar – și nu o singură dată, ci de trei ori! –, nici o televiziune națională nu a găsit o modalitate să preia gala, iar o platformă online a sărit să facă un ciubuc de 4,76 euro de persoană, neoferind ceva calitativ.
Din cauza traducerii în română, nu am reușit să aud ce spuneau premianții. Am prins-o printre picături pe Chloé Zhao dedicându-și premiul pentru regie celor care mai cred în bunătatea din oameni. I-am auzit pe regizorii My Octopus Teacher mulțumind la toată lumea mai puțin caracatiței. Animalul rămâne tot animal, chiar dacă luăm Oscarul de pe urma lui.
L-am văzut pe Alexander Nanau la o masă împreună cu producătoarea Bianca Oana, Hanka Kastelicova de la HBO Europe și celălalt coproducător al filmului, luxemburghezul Bernard Michaux de la Samsa Film.
În premieră, gala nu s-a încheiat cu anunțarea celui mai bun film (de către Rita Moreno), ci cu premiile de interpretare rol principal. Cum era de așteptat, Nomadland a câștigat la Cel mai bun film, Regie și Interpretare feminină – iar Frances McDormand a sfidat din nou normele și a venit nu doar nemachiată, dar și nepieptănată.
La rol principal masculin nu a câștigat postum Chadwick Boseman pentru Ma Rainey’s Black Bottom, ci veteranul Anthony Hopkins, imbatabil în rolul de bătrân afectat de demență senilă din The Father. Filmul de debut al francezului Florian Zeller, realizat după piesa de teatru scrisă tot de el, a câștigat și la Scenariu adaptare – pe bună dreptate! Fiecare nouă scenă din film e (sau nu) o nouă pagină din mintea tot mai afectată a eroului, pagină care se șterge și se rescrie păstrând pe fundal evenimentul traumatizant pe care dorește să-l elimine – moartea fiicei.
Mank avusese cele mai multe nominalizări (10), dar a luat Oscarul doar pentru imagine și scenografie. De altfel, premiile s-au împărțit săsește: Judah and the Black Messiah (de Shaka King) a câștigat la rol secundar (Daniel Kaluuya) și melodie originală, Ma Rainey’s Black Bottom (de George C. Wolfe) a luat pentru machiaj & coafură și costume, iar Soul (de Pete Docter și Dana Murray) a luat la animație lungmetraj și coloană sonoră.
Pentru prima dată a fost acordat Premiul Umanitar Jean Hersholt și l-a primit regizorul Tyler Perry, care e implicat social și a cărui fundație umanitară a fost foarte activă în pandemie.
Cam asta a fost la Oscaruri.
PALMARES OSCAR 2021:
Cel mai bun film: Nomadland, de Chloé Zhao
Regie: Chloé Zhao pentru Nomadland
Actor rol principal: Anthony Hopkins pentru The Father (de Florian Zeller)
Actriță rol principal: Frances McDormand pentru Nomadland
Actor rol secundar: Daniel Kaluuya pentru Judas and the Black Messiah (de Shaka King)
Actriță rol secundar: Yuh Jon-Youn pentru Minari (de Lee Isaac-Chung)
Scenariu original: Emerald Fennell pentru Promising Young Woman (de Emerald Fennell)
Scenariu adaptat: Christopher Hampton și Florian Zeller pentru The Father
Imagine: Erik Messerschmidt pentru Mank (de David Fincher)
Montaj: Mikkel E.G. Nielsen pentru Sound of Metal (de Darius Marder)
Scenografie: Mank
Film internațional: Another Round (Danemarca), de Thomas Vinterbeg
Documentar lungmetraj: My Octopus Teacher (Africa de Sud), de Pippa Ehrlich și James Reed
Documentar scurtmetraj: Colette, de Anthony Giacchino și Alice Doyard
Scurtmetraj ficțiune: Two Distant Strangers de Travonn Free și Martin Desmond Roe
Lungmetraj animație: Soul, de Pete Docter și Dana Murray
Scurtmetraj animație: If Anything Happens, I Love You, de Will McCormack și Michael Govier
Machiaj & coafură: Ma Rainey’s Black Bottom (de George C. Wolfe)
Costume: Ma Rainey’s Black Bottom
Sunet: Sound of Metal
Efecte vizuale: Tenet (de Christopher Nolan)
Coloană sonoră: Soul
Melodie originală: Fight for You de H.E.R., D’Mile, Tiara Thomas din Judas and the Black Messiah
Jean Hersholt Humanitarian Award: Tyler Perry