Interviu  -  Dan Burcea  -  

Profesor de literatură franceză la Universitatea din Strasbourg și membru de onoare al Institutului universitar din Franța, critic literar, Luc Fraisse este astăzi una din vocile majore în domeniul cercetării operei lui Marcel Proust. Autor a numeroase cărți dedicate marelui prozator, el dirijează la Editura Classiques Garnier colecția Bibliothèque proustienne și publicația „Revue d’études proustiennes“. De câțiva ani, se ocupă de publicarea unei noi ediții a ciclului În căutarea timpului pierdut (vol. V, Captiva, 2013; vol. VI, Fugara, 2017). L-am rugat să ne vorbească aici despre publicarea volumului Le Mystérieux Correspondant et autres nouvelles inédites apărut în 2019 la Editura De Fallois.

Domnule profesor, v-aș ruga să ne spuneți în ce stadiu se află astăzi cercetarea operei proustiene, această „operă-catedrală“, ca să folosim sintagma ce dă titlul uneia din cărțile dumneavoastră?

Pot spune că cercetările din acest domeniu se desfășoară într-un ritm susținut. Deși sunt obligat să fac o selecție riguroasă a materialelor pe care le primesc pentru publicare în colecția Biblio­thèque proustienne pe care o conduc, sunt nevoit să lucrez într-un ritm susținut datorită numărului important de eseuri originale și de mare calitate pe care le primesc. Aceste cercetări se desfășoară pe direcții din cele mai diverse: studii despre izvoarele de inspirație ale lui Proust, examinarea manuscriselor sale (o disciplină care nu trebuie să devină hegemonică, dar care trebuie să rămână foarte precisă în consolidarea cunoș­tin­țelor), raporturile numeroase ale acestei opere cu diferitele forme de artă. Insist în ce mă privește în special pe domeniul eseurilor filosofice și pe cercetările lingvistice. Fiind însă vorba de o operă atât de polivalentă, trebuie să accept eclectismul și intersectarea lecturilor și a diferitelor puncte de vedere, uneori legate de una și aceeași pagină.

Mai există, după părerea dumneavoastră, alte materiale ce așteaptă să fie descoperite?

Vor urma cu siguranță alte descoperiri. Pachete de scrisori interesante se pot ivi oricând, ca și părți de manuscrise ale romanului În căutarea timpului pierdut. Altele, dimpotrivă, vor dispărea, cum a fost recent cazul vânzării organizate de Sotheby’s, provenind de la unii moștenitori ai lui Proust. Fondul de Fallois, scos de curând la lumină și con­ținând documente a căror exis­tență nu o bănuiam, atestă acest lucru. Pu­tem da drept exemplu momentul în care Proust îi propune prietenei sale, dna Straus, să-i trimită eseul Contra lui Sainte-Beuve, presupunând că i-ar face plăcere să-l citească. Dacă ținem însă cont de aspectul caietelor ce conțin acest manuscris numit „cahiers Sainte-Beuve“, nu vedem cum Proust ar fi putut să i le trimită spre lectură dnei Straus, descifrarea lor necesitând o ade­vărată competență de specialist. Nu este exclus, prin urmare, ca ceea ce noi numim astăzi Contra lui Sainte-Beuve să nu fie decât schița unei alte versiuni definitive care se află rătăcită pe undeva.

După dispariția lui Bernard de Fallois în 2018, arhivele proustiene găsite la domiciliul său, „arhivele de Fallois“, au fost donate Bibliotecii Naționale din Franța. În ce măsură aceste arhive fac la rândul lor să renască astăzi speranța găsirii unor noi piste pentru viitoarele cercetări?

Aceste șapte cutii de carton cu documente au fost într-adevăr în­cre­dințate (prin donație) Bibliotecii Naționale de către Bernard de Fallois, care a dorit ca ele să fie accesibile tuturor celor care doresc să le consulte. Nu avem deocamdată nici o informație despre aceste documente clasate de către Bernard de Fallois cu grija și priceperea unui arhivist, sperăm însă ca ele să fie vărsate în fondul bibliotecii pentru a completa piesele acestui puzzle aflat deja în posesia arhivelor publice. Noul director al Editurii de Fallois m-a invitat în 2018 să realizez inventarul acestui fond de o bogăție excepțională, dincolo de documentele deja publicate până atunci: numeroase manuscrise din Plăcerile și zilele, mai multe documente aparținând traducerilor din Ruskin, numeroase scrisori originale schimbate cu editorii Grasset și Gallimard, manuscrise conținând părți cuprinzătoare din În căutarea timpului pierdut.

De asemenea, multe documente școlare, printre care ciorne pentru examenul de licen­ță în Litere și Filosofie: lucrez actualmente la publicarea lor, căci ele conțin informații pre­țioase asupra formării sale ca scriitor, în special asupra modului în care Proust a trecut de la statutul de școlar la cel de scriitor.

Volumul Le Mystérieux Correspondant et autres nouvelles inédites conține nouă texte transcrise, adnotate și prezentate de dumneavoastră. Despre ce este vorba?

În numeroasele manuscrise legate de Plăcerile și zilele am descoperit texte ale căror titluri îmi erau necunoscute. La prima vedere, am crezut că era vorba de texte cunoscute care primiseră inițial un titlu pe care nu-l cu­noșteam. La urma urmei, și Plăcerile și zilele se intitula la început Le Château de Réveillon, iar În căutarea timpului pierdut purta inițial titlul de Les Intermittences du cœur. În realitate, textele ce purtau aceste titluri ne­cunoscute erau ele însele necunoscute. Atât directorul editurii, cât și eu personal am dispus aici de un document prețios, atât de prețios că am hotărât să-l publicăm: este vorba de a doua parte a tezei lui Bernard de Fallois, scrisă în anii ’50. Acest eseu inedit despre Plăcerile și zilele l-am intitulat Proust avant Proust. Or, în acest eseu sunt menționate nuvelele inedite, influența acestora asupra volumului ieșind în mod magistral în evidență. Ceea ce ne conduce la concluzia că acest volum publicat de Proust în 1896 a necesitat pentru el un efort de scriere și elaborare mult mai important decât ne-am fi așteptat.

În introducerea acestui volum, vorbiți de „cazul foarte special“ al acestor texte. Ce particularitate au și cum se încadrează ele în ansamblul operei proustiene?

Ele ne indică diversitatea încercărilor literare realizate de Proust, înainte de a găsi formularea lor definitivă. Romanul Jean Santeuil va fi cel care îi va oferi autorului o primă ocazie de a le unifica într-un roman amplu. Nici acest ro­man destul de gros nu va reuși însă să încarneze opera pe care Proust o poartă în sine: compus în mare parte pe foi volante (În căutarea timpului pierdut va fi scrisă pe caiete), romanul Jean Santeuil își pierde unitatea subiectului său general pe care de altfel nici nu o atinsese (poate povestea unei vocații, care va organiza romanul final). Totuși, cu câțiva ani mai devreme, Proust încearcă experiențe narative cu totul și cu totul diferite: nuvela polițistă în stilul lui Edgar Poe care dă titlul volumului nostru, nuvela fantastică, povestirea cu enigmă, dialogul morților: numeroase formule vor dispărea din scrierile ulterioare, chiar dacă unele din fațetele lor vor fi integrate în În căutarea timpului pierdut: rolul enigmei, elementele de feerie, etapele doliului etc.

Această evocare îmi oferă ocazia să vă întreb cum definiți „conceptul de autoreflexivitate internă“ al cărui teoretician sunteți?

Deși am fost considerat, pe bună dreptate, ca făcând parte din categoria apărătorilor istoriei literare ca disciplină și a metodelor sale tradiționale, am fost din totdea­una pasionat de autoreflexivitate, concept împrumutat de la critica modernă care desemnează fenomenul ce intervine în opera literară (dar și în cea picturală, ci­nematografică sau muzicală), atunci când aceasta face aluzie la ea însăși, adică la faptul că este literatură, uneori la modul direct, cum este cazul, de pildă, în romanul lui André Gide Falsificatorii de bani, care pune în scenă personajul unui romancier, Edouard, care consemnează în jurnalul său numeroase chestiuni în momentul în care concepe un proiect de roman ce urma să se intituleze Falsificatorii de bani. Fenomenul se manifestă uneori mai discret, diversificându-se într-o mie de nuanțe. Noua critică, în calitatea ei de disciplină a teoretizării sufletului, studiază acest fenomen prin deducție, plecând de la concepte și coborând spre interpretarea operelor. De fapt, metodologia teoretică admisă de toată lumea înțelege prin autoreflexivitate aluziile la literatură prezente în operele literare. Or, ceea ce eu numesc autoreflexivitate internă desemnează faptul că scriitorul, în opera sa, povestește în filigran, crearea operei sale: fixează în ima­gini procesul propriei creații. Privind mai atent, opera scoate la lumină prin mici amănunte istoria sa. În căutarea timpului pierdut, care retrasează fără să o măr­turisească povestea unei vocații de scriitor, întrețese cu siguranță în narațiunea ei o mulțime de aluzii la propria creație, fapt ce scoate în evidență autoreflexivitatea internă.

Ce ne dezvăluie aceste texte atât despre „universul în perpetuă construcție al unui scriitor“, ca și despre „potențialitățile prozei sale“?

Cineva scria că Proust a devenit scriitor de-abia la 42 de ani, adică în ziua apariției în noiembrie 1913 a romanului Swann. Și totuși de la Pasteur încoace știm că teoria generației spontane a fost exclusă din domeniul științei. Bernard de Fallois a avut ideea să arunce o privire atentă în manuscrisele lui Proust tocmai fiindcă nu credea în vulgata epocii care afirma că Proust își petrecuse jumătate din viață trândăvind, iar cealaltă jumătate într-un fel de închisoare creatoare dedicată scrierii romanului În căutarea timpului pierdut. Documentele scoase astăzi la lumină arată fără nici o umbră de îndoială că Proust nu a încetat să scrie, să experimenteze fără încetare încă de la vârsta de douăzeci de ani și apoi pentru tot restul vieții. Putem astfel denumi scrierile sale de tinerețe, din care fac parte și aceste nouă nuvele, în două moduri care, deși diametral opuse, sunt în realitate complementare. Vorbim aici de romanul Jean Santeuil. Într-o teză destul de veche, Bernard de Fallois avansa ideea că această schiță voluminoasă a primului roman al lui Proust trebuie citită ca pe o naștere anticipată a lui În căutarea timpului pierdut. O altă teză mai recentă ne invită să considerăm însă acest prim roman, schițat în principal în fragmente între 1895 și 1899, ca pe o încoronare a scrierilor din secolul al XIX-lea. Cele două unghiuri de vedere sunt tot atât de exacte, atât unul, cât și celălalt.

Evoc aici și activitatea dumneavoastră de editor al operei lui Marcel Proust. De ce v-ați hotărât să realizați o nouă ediție a ciclului În căutarea timpului pierdut (t. V, Captiva, 2013; t. VI, Fugara, 2017)?

Este vorba de o nouă ediție a întregului ciclu În căutarea timpului pierdut. Ultima ediție adnotată pe larg este cea în patru volume publicată între 1978 și 1989 în Bibliothèque de la Pléiade la editura Gallimard – este ediția pe care lucrăm cu toții și care prin introducerile, notițele, notele, variantele și producția de versiuni manuscrise a condus la un pas uriaș în lectura lui Proust.

De la această dată însă, numeroase și incalculabile progrese privitoare la textul și sensul operei și-au făcut apariția, atât în ce privește manuscrisele, dar și o imen­să producție critică. Nu este deci prematur să procedăm la o nouă ediție, cu atât mai mult cu cât colecția Pléiade limitează considerabil volumul variantelor și al notelor. Or, în ce mă privește, nu am fost constrâns să mă supun acestei limite. Realizez deci un inventar al variantelor (pentru a prelungi răspunsul la întrebarea de mai sus asupra etapelor succesive ale textului), nu numai pornind de la ștersăturile din manuscrisul considerat definitiv, ci mergând înapoi cât mai departe posibil în caietele anterioare. Uneori, forma care apare în textul definitiv era folosită într-un context cu totul diferit: în acest caz, nu îl mai numesc variantă, ci „schiță de manuscris“, precizând numărul caietului și al paginii, lucru care nu a fost făcut niciodată până acum. Notele mele explicative sunt de fapt foarte abundente fiindcă aduc infor­mații, frază cu frază, despre comentariile critice scrise despre acestea: este o bucurie să poți juxtapune cinci interpretări foarte diferite ale aceleiași fraze care sunt tot atât de originale și de juste. Dialogul cu presa contemporană, care se dovedește a fi constant sub pana lui Proust, este redat în mod amplu; tot așa și discuțiile latente cu patrimoniul filosofic; aceste aspecte nu încăpeau în nici un caz în edițiile critice dinainte.

Vă propun să ne oprim, în concluzie, la un fragment considerat de dumneavoastră drept capitalissim schițat la sfârșitul romanului Timpul regăsit. „A muri? – se întreabă el. Dar însăși această idee pe care o voi pune într-o carte unde ea va rămâne nu este o parte din mine însumi. Deci această parte nu va muri“. Cum ați defini, ca cercetător și specialist al operei proustiene, această parte de eternitate pe care ea o conține în mod intrinsec?

La primul nivel, aceste consi­derații ne lămuresc asupra naturii autobiografice, strict autobiografice, a ciclului În căutarea timpului pierdut. Proust nu dorește să acumuleze în romanele sale, prin persoana unui autor anonim, diferit de el însuși, confidențe personale, anecdote (acestea exis­tă, dar, când apar, ele au o funcție). Opera sa capătă însă, în raport cu autorul ei, o valoare într-un fel testamentară; ceea ce lasă de înțeles frazele pe care le citați pe bună dreptate. Proust crede că a așezat în opera sa o autobiografie spirituală relativ fidelă, referitoare la diferitele etape prin care a trecut în devenirea sa de scriitor, pe care numai el îl cunoaște, fiind vorba de lucruri care vin din interiorul lui. Prin care întreaga derulare a operei sale fictive se hrănește pe parcursul întregii sale vieți, ca o căutare creatoare. Prin care toate aceste scrieri anterioare sunt considerate sau cel puțin resimțite ca integrându-se în acest parcurs, ca și când ar fi fost re-dispuse în itinerariul ce retrasează ciclul său romanesc.

Romancierul doctrinar pune bineînțeles în relief puterea absolută a artei de a conferi unei opere și a creatorului ei, acea parte de eternitate de care vorbeați. Istoria unei vocații plasează aici concep­ția estetică a lui Proust într-o poziție pre-religioasă. O splendidă și emoționantă scrisoare, scrisă cu puțin timp înainte să moară, exprimă această trecere misterioasă a timpului abandonat într-o speranță de eternitate: „Alții diferiți față de mine, acest lucru îmi face chiar plăcere, au parte de deliciile universului. Eu nu mai pot nici să mă mișc, nici să vorbesc, nici să gândesc, nici nu mai am simpla consolare de a nu mai suferi. Astfel, expulzat ca să zic așa din mine însumi, mă refugiez în volumele pe are le țin în mâini fără a mai putea să le citesc și iau față de ele precauțiile unei viespi. […] Ghemuit ca ea și privat de toate, nu mă mai ocup decât de să le ofer, în lumea spiritelor, plenitudinea la care eu nu mai am dreptul“. Proust va muri, dar destinul lui Proust era deja lansat cu toată plinătatea către viitor.

Galerie foto