Cronică de carte  -  Ioan Alexandru Tofan  -  

Articolele și studiile lui Sorin Alexandrescu cuprinse în volumul Lumea incertă a cotidianului. Texte și imagini românești (Polirom, Iași, 2021) pot fi citite în mai multe feluri. Sunt, mai întâi, în majoritatea lor, reflecții elaborate, riguros susținute metodologic, despre opere literare (ale lui Mircea Eliade, Ana Blandiana, Dumitru Țepeneag sau Mircea Nedelciu), repere ale artelor plastice (Ion Grigorescu, Marcel Iancu, Victor Brauner, Ștefan Câlția și Brâncuși) sau ale artelor spectacolului și ale filmului contemporan (Gavriil Pinte, Adina Pintilie).

Semiotician, specialist în teorie literară și studiul imaginii, Sorin Alexandrescu analizează cu pasiune discursuri și teme, confi­gurații ale sensului, strategii textuale și tensiuni între elemente vizuale. Dar dincolo de acestea, pe care un cititor „profesionist“ în ale umanioarelor se simte ispitit să le conspecteze integral, cartea mai produce încă un efect, mai degrabă poetic: face să respire lu­mea care ne înconjoară, îi dă prospețime și mister, o transformă, dintr-o apăsătoare aglomerare de obiecte, întâmplări și oameni, într-un loc care creează o poftă teribilă de a trăi.

Cartea cuprinde texte care, pe limba literaturii sau a picturii, vorbesc despre cotidian, despre realitatea „complicată“ care ne suflă în ceafă și ne încurcă visele, face imposibil eroismul sau inocența și, în plus, își găsește simbolul cel mai potrivit în pijamaua cu dungi. Cu atât mai mult, un cotidian opac precum cel al vieții într-un regim totalitar (aici vorbește experiența din primul deceniu de viață a autorului) face irespirabil aerul zilelor, înecat în frici și suspiciuni interminabile.

Salvează cotidianul printr-o lectură a sa în răspăr

Dar Sorin Alexandrescu vorbește despre o cale de scăpare, care se află ascunsă în însuși profilul ontologic al cotidianului: în incertitudinea sa. Aceasta, riguros distinsă de „indeterminare“ sau de „ininteligibilitate“, este poarta prin care intră pe furiș în lume stranietatea și, odată cu ea, miracolul: „lumea (re)devine multiplu interpretabilă când acceptăm incertitudinea unui cotidian eliberat de ideologie“ (p. 25). Incertitudinea este în această accepțiune versantul epistemic al fragilității lumii și al „neîncheierii“ ei infinite.

Tehnica de a supraviețui în cotidian este aceea de a-l reconfigura continuu, prin exploatarea analogiilor și a înrudirii formelor sale pe care nu știe să le închidă în puritatea metalică a vreunei esențe. Pe scurt, este vorba despre a-l repovesti constant. La Walter Benjamin, metropola ca loc propriu al mo­dernității nu devine inteligibilă decât prin mersul agale al flaneurului, care o redesenează dincolo de traseele ei „opera­ționale“ și îi salvează temporalitatea prin ritmul „contra-cetățenesc“ al broaștei țes­toase. La fel, Sorin Alexandrescu salvează cotidianul printr-o lectură a sa în răspăr, speculându-i frivolitatea și incertitudinea, care îi permit să îl traverseze de fiecare dată altfel, înnoit, proaspăt.

Arta românească a secolului XX este una care vorbește în multe locuri despre această pros­pețime. O face, de exemplu, în literatură prin vocea „personajelor interstițiale“ care „murmură“ sau „tac“ pe lângă personajele gălăgioase din rândul învingătorilor istoriei. De exemplu, Ileana este, pentru Ștefan din Noaptea de Sânziene, un astfel de oracol tăcut. Ceea ce face Sorin Alexandrescu este să meargă pe urma acestor personaje, cele care vestesc incertitudinea și fragilitatea lumii, să le asculte povestea și să formuleze, pe urma lor, necesarul ghid de supraviețuire: „sentimentul de incertitudine al realității, deși niciodată de indeterminare a ei, cum am tot repetat, nu este deloc unul demobilizator, ci doar unul altfel mobilizator“ (p. 331).

Puterea soteriologică a incertitudinii

Mă opresc la un exemplu: Ștefan Câlția. Comentând expoziția Locuri, Sorin Alexandrescu observă: lumea pictorului este una a răscrucii. Ea suprapune un univers al copilăriei (miticul sat Șona), o ruină a unei istorii zănatice și fără noimă și un prezent care nu este altceva decât o spațializare a tensiunii dintre cele două. Prezentul e de fapt locul în care „descen­denții baronului se vor întoarce și vor pleca iar, departe, cu inorogii. Poate pe apa din vale“ (p. 215). Câlția nu vrea să descrie „rânduiala“ pierdută demult, ci mai degrabă efectul apăsător al absenței ei în prezent. O face zguduind opacitatea prezentului, griul infinit al lumii prin stranietăți copleșitoare: inorogi, zboruri neverosimile, priviri mute de copii. Locurile goale de sens sunt, în pictura sa, pline de forme și de culoare. Religiozitatea lui Câlția este, pentru Sorin Alexandrescu, „un terme sous rature, adică un cuvânt șters, barat, scos din text, dar rămas activ acolo, licărind prin chiar absența sa materială între cuvintele vizibile sau printre rânduri care, toate, îl presupun, deși nu îl numesc“ (p. 216).

Într-o altă expoziție, Obiecte grăitoare, artistul transformă lucrurile în „personaje narate“, sco­țându-le din vecinătățile lor tehnice și aducându-le în arhitectonici și compoziții surprinzătoare. Uneltele spânzurate pe pe­reți, plantele uscate, vasele străvezii așezate în lumină o iau razna din cotidianul lor și se prind într-un dans. Aduc cu ele, într-un mod neînțeles, o prospețime infinită; iar arlechinii care traversează, hieratici, pereții dau asigurări mute privitorului: în ultimă instanță, toate sunt cioplite în bucurie. Sorin Alexandrescu vorbește despre elfii, copiii și actorii lui Câlția ca despre „citate“ făcute pentru a „ambiguiza“ lumea și a o face astfel respirabilă, surprinzătoare. Artistul nu promite nimic, ci deschide lu­mea către o promisiune; nu este un ezoteric, care încifrează un mesaj ascuns, ci ironizează pre­tenția de certitudine a oricărui mesaj. „Eresul vine la Câlția ca posibilitate, nu ca o certitudine a miracolului, precum în religie ori în mitologie. Câlția nu e mitolog, e doar pictor și poet“ (p. 227).

Revenind la miza cărții Lumea incertă a cotidianului, ea prezintă astfel de strategii de eludare a definitivului și a tiraniei sensului unic al lumii. Puterea soteriologică a incertitudinii este calea ieșirii din universul lucrurilor care par, în paloarea lor lipsită de viață, obligatorii. Cotidianul respiră prin neîncheierea și fragilitatea lui. Dar dincolo de paginile textelor lui Sorin Alexandrescu, concepute în jurul acestui gând, mai stă încă o întrebare, mai degrabă întrezărită decât răspicat pusă: cum ne ajută toate aceste strategii în fața certitudinilor mari, a sfârșiturilor inevitabile? Capitolul despre Noaptea de Sânziene este, într-o lectură subiectivă, poate cel mai aproape de un răspuns (desigur, rămas neformulat). Pe Ștefan Viziru, „indeterminarea Sânzienelor“ îl salvează doar printr-un paradox, transformându-i momentul sfârșitului într-o „unică, nesfârșită clipă“. Dar pe Eliade? Răspunsul lui Sorin Alexandrescu este: și pe Eliade, în ciuda asimetriei dintre cei doi. Eliade iese din Timp, „pentru că a putut descrie în realitate, în cartea sa, modul în care Ștefan nu a reușit în celălalt domeniu, cel intențional, interior mitului“ (p. 97). Despre felul în care povestirea incertitudinii face să prolifereze, în lume, incertitudinea însăși, Sorin Alexandrescu a scris în această carte și ar mai putea încă să mai scrie.