„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul În umbra ei, de Simona Antonescu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Această casă cu marchiză de sticlă din Galați se poate să fi existat mai întâi în visurile Johanei Boroș, așa cum o viață plină de călătorii fusese visul și dorința Siminei. Se poate ca ele amândouă să fi trecut pe umerii copiilor lor lucrurile pe care mai întâi le crezuseră propriul lor destin. De-a lungul vremii, poveștile s-au tot schimbat. Casa încă nu avea o marchiză la intrare atunci când bunicul Octavian a venit să o ceară pe bunica Sada. Abia dacă avea o cameră terminată, pentru ca el și viitoarea lui mireasă să aibă unde locui.
Johana Boroș o cercetase atunci pe copila cu priviri războinice care rămăsese în pragul încăperii și se întrebase dacă ea avea să fie cea care va ridica până la acoperiș casa începută de fiul său. Un frățior i se agățase de poalele rochiei, prinzându-se de piciorul fetei ca și cum s-ar fi temut că un vânt rău ar fi putut să o ia de lângă el, iar Sada își lăsase numai palma pe creștetul lui, fără să-l privească și fără să-i vorbească. Johanei îi plăcu felul în care Sada le arătase celor prezenți că băiețelul se află sub protecția ei la această adunare, stăpânind în același timp orice mișcare a copilului numai cu acel gest aproape nevăzut. Își spuse că fata simte cu multă precizie feluritele trăiri amestecate din cameră și are suficient tact încât să lase rezolvarea lor pentru alte clipe, mai bune decât aceasta.
Sada simți că era plăcută de Johana Boroș, o complicitate ciudată se țesu între ele numai din două priviri și sentimentul acesta o nedumeri. În dansul complicat al unei prime vizite de pețit exista întotdeauna un moment în care mama băiatului era cea care avea toată puterea, mai ales dacă pozițiile sociale erau într-un ușor dezechilibru, ca acum. Această putere i-o oferise Johana Sadei prin privirea complice și admirativă de-o clipă. Acela fu momentul în care toate spaimele Sadei pieriră ca și cum nu ar fi fost, iar fata știu că numai ea singură, dintre toți cei aflați în încăpere, în toată gospodăria lui Dănilă ori în toată lumea, numai ea singură poate face sau desface nunta aceasta. Fusese clipa în care casa cu marchiză de sticlă și dorul de o lume mai largă se mutaseră din visurile Johanei și ale Siminei în ale ei.
Ruptura nu se făcu totuși fără durere. Musafirii plecară, hotărând o a doua vizită, de data asta a fetei la Galați, unde Octavian o poftise la cofetărie. În noaptea aceea, surorile nu intraseră în casă, la culcare, nici după ce Simina le chemase a doua oară. Plânseseră una în brațele celeilalte ca să descarce un pic tensiunea după-amiezii, întorseseră apoi pe toate părțile un plan de evadare ce avea să le ducă pe amândouă la Iași, la fratele lor mai mare, nenea Iancu, care avea să le găsească slujbe acolo, plănuiseră și o nuntă în taină cu Zamfir, urmată de fuga, de data aceasta, la București, unde băiatul trebuia să se întoarcă pentru că nu-și terminase încă școala. Mai plânseseră un pic, Vera jelind-o ca pe morți, „sora mea, surioara mea, o să mă prăpădesc dacă mă lași singură în curtea asta“, Sada plângându-și de milă, „ce mă fac eu singură printre străini, pe cine cunosc eu la oraș ca să-mi deschidă și mie ușa și să-mi dea bună ziua un suflet de om?“.
Simina ieși la ele în inima nopții, le acoperi umerii cu un țol călduros și mai rămase între ele o vreme, vorbindu-i cu blândețe Sadei:
— Ai să simți și tu că ți-e menit, așa cum am simțit și eu atunci când am trecut în goana calului prin gara lui tată-tu, spuse ea și glasul blând aduse alte lacrimi în ochii celei mici, pe care o cam topise somnul. V-am văzut atunci pe voi toți într-o străfulgerare, am știut că nu va fi ușor, dar am știut și că aici e locul meu, lângă el.
Poate din pricina cuvintelor picurate ca un descântec în urechea ei ori poate pentru că avea imaginația bogată a mamei sale, Sada chiar văzu lumi viitoare atunci când se gândi la Octavian. În lumile acelea însă nu exista dragostea turbată cu care Zamfir îi frământa brațele goale ieșite din rochia ei cu mânecuțe scurte, sălbăticia cu care, în căutarea gurii ei, îi săruta de-a valma fața, disperarea cu care el își împingea uneori genunchiul între ai ei, speriind-o în clipa de izbândă în care reușea să-i despartă și urca apoi cu un gest zvâcnit, împlântându-se în punctul dintre picioare care-l primea pulsând de bucurie, spre rușinea Sadei, care se smulgea înfuriată din brațele lui. Zamfir avea zeci de slăbiciuni în fața Sadei, pe care ea le putea controla, iar el nu. Asta îi dădea fetei un sentiment de putere care-i plăcea. Octavian nu avea nici o slăbiciune pe care să vină și să i-o depună la picioare, iar Sada știa că nu ea este la cârmă.
Și atunci plânse pentru a treia oară în noaptea aceea de toamnă, sub țolul cu care le învelise maică-sa, în vreme ce Vera dormea somn liniștit de copil obosit de toate emoțiile de peste zi.
CARTEA
„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decât la o parte a ei. Când una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întâmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înșirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viață în roman.
Refăcând istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque până în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurându-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întâmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întâmplat cândva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului.
În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generație la alta, dar și încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, până la ultima pagină, de mister.
Este și cartea unei reveniri la sine, a asumării sinelui prin scris. Căci, spune naratoarea, «o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască».“ (Bogdan Crețu)
AUTOAREA
SIMONA ANTONESCU s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea“ din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/ Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză „Ziarul de Iași“, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, și Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019). Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.