Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Lupta cu portretul  -  

De multe ori mi-am dorit să nu se mai întâmple să văd vreodată fotografii cu scriitori, portrete pictate ale compozitorilor sau secvențe de videoclipuri din deceniile tragice ale industriei muzicale (nu dau cifre, nici nume). Asemenea confruntări vizuale scot toată meschinăria din mine. Mă regăsesc blocat în uimirea puerilă că unii din oamenii care ne înțeleg cel mai bine și ne ating cel mai adânc pot să aibă niște fețe care să ne facă imediat să zicem: nu!

În anii comunismului, cărțile scriitorilor și poeților în viață erau foarte rar însoțite de fotografiile lor, iar textele lor din reviste aproape niciodată. Când totuși aceste fotografii apăreau, ele erau o combinație de portret de poză de buletin și mug shot. Aveai șan­sa să-ți vezi poetul preferat, care te răscolise și te eliberase, stând în poziție de drepți, sugrumat de cravată, uitându-se țeapăn și îngrozit la aparat. Iar cutare scriitor ale cărui cărți desfă­șu­raseră dinaintea ta tot ce înseamnă delicatețe sau subtilitate psihologică se dovedea că are exact fața unui funcționar acru.

Culmea e că azi se poate întâmpla și pe dos. Fotografii pot trece pe oricine într-o clasă existențială superioară, adăugând, ca baițul pe o scândură, un rând de mister și unul de frumusețe. Numai că cine e nebun să vrea doar o clasă în plus, iar nu cinci-șase?! Și atunci, când autorii își aleg pozele, ei nu se mulțumesc cu cele reușite și atât, ci le publică pe cele în care târgovețul devine de-a dreptul halebardier, iar contabilul devine mistic. Ceea ce publicul, oricât ar fi de scufundat în lectură, tot observă – cu o crispare. Există și circumstanțe atenuante. Acum ți se cer încontinuu poze, indiferent ce fleac ai publica, așa că trebuie să faci, cum te-oi pricepe, rost de ele. Uneori ți le mai fac prietenii, dar oricine a trebuit să treacă prin ședințe foto oficiale știe că ieși din ele epuizat, blestemându-ți zilele, ipocrizia și vanitatea. Că la sfârșit alegi o poză a ta care arată – în sfârșit – un altul decât ai fost tu vreodată, e doar o compensație neînsemnată.

Problema nu e doar cu fotografiile. Dacă vrei să atragi azi pe cineva către nesfârșita grădină a celor aproape două secole de muzică barocă, e o idee bună să do­sești majoritatea portretelor celor care au compus-o. Acești oameni, care au înțeles atât de bine divinitatea și care au identificat pentru prima oară anotimpurile pe teren, ni se înfățișează azi pe pânză ca suferind de numeroase probleme de caracter, de la aroganță la con­stipație. Aici, bineînțeles, nu e numai vina chipului, dar și vina pictorilor, care probabil nici nu le ascultaseră vreodată compoziții­le. Cert e însă că noi uităm mereu că se poate ca mintea să meargă într-o direcție, iar fața în alta. Cum de suntem dintotdeauna prizonierii feței? Trebuie să fim zgâl­țâiți serios ca să trecem dincolo de ea, și nimeni nu vrea să fie zgâlțâit; toți vrem o călătorie lină.

Toate astea sunt însă mizilicuri față de momentul în care se întâmplă să vezi pentru prima oară – abia acum – videoclipul unui cântec care te mișcase când­va până la lacrimi. Vocea aia perfectă, pe cât de intensă, pe atât de fin controlată, vocea aia caldă și sinceră, bună și înțeleaptă, era a unui tip în șlapi, într-un sacou cu revere de mătase, călare pe un dromader cu ochelari de soare roz. Iar chitaristul care știa mai multe despre explozii ca un pirotehnician și a cărui muzică te învățase curajul era de fapt un conformist buhăit, cântând picior peste picior în botoșei moi.

Parcă Borges zicea (și oricum nimeni nu poate verifica tot ce zicea Borges) că poetul n-are ce căuta în poezia lui. Ceea ce am luat ca însemnând că nu trebuie să judeci textul după măsura omu­lui care l-a scris – nici muzica după chipul compozitorului, nici bărbăția romanului după be­teșugurile autorului. Și într-adevăr, nu poți decât să spui că e ne­drept ca cei care au spus tot ce era mai bun de spus despre dragoste să ajungă vreodată să aibă burtă și chelie. Nu e corect că va exista întotdeauna o discrepanță tragică între ce simțim și ce ajunge să arate fața noastră, între ce putem gândi și ce putem face. Din acest motiv, mă voi uita încă o dată la videoclipul cu dromaderul.