Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  O altă sărăcie  -  

Într-una din zilele trecute mi-am dat seama brusc…

O paranteză: toți avem din când în când câte o revelație măruntă, de rang cotidian, care ne rearanjează un pic percepția asupra lumii. Nu mult, doar ca un fel de reglaj mic, o alunecare de câțiva zimți a unei rotițe pe un angrenaj, care modifică o perspectivă.

Așadar, zilele trecute am suferit un astfel de minireglaj. Am văzut un anunț – pe Facebook, parcă – o cerere de ajutor din partea unei familii nevoiașe (ăsta cred că era adjectivul folosit), care ruga binevoitorii să le doneze, dacă e posibil, un scaun de ma­șină pentru copii. Și ceva mi-a sunat discordant – nu greșit, nu exagerat, doar nepotrivit. Căci judecam cu mintea altei epoci, în care cineva, dacă are nevoie de un scaun de mașină, înseamnă că are o mașină – fie și un „cazan“, cum sunt numite mașinile second-hand mai prăpădite. O mașină înseamnă și un șir întreg de alte cheltuieli: bani pentru benzină/ motorină, asigurare, reparații, verificări tehnice etc. Apoi un scaun de mașină pentru copil e… pentru copil, ca să îl duci la școală, să nu-l lași să se înghesuie prin autobuze sau să pățească ceva pe stradă, ori ca să mergi cu familia în concediu sau în weekend undeva, la munte, la mare – ceea ce înseamnă alte cheltuieli, alte eforturi financiare, pe care nevoiașii nu și le-ar permite.

Pe de altă parte – a sărit o altă parte a minții mele, mai cuplată la realitate – de ce aș presupune că „oamenii mai nevoiași“ nu pot avea o mașină cu care să meargă în concediu undeva, oriunde, sau măcar să-și ducă și ei copiii la școală comod și sigur, să nu-i lase să pățească cine știe ce prin oraș sau, mai rău, pe vreun drum desfundat dintre două sate, pradă lupilor sau câinilor vagabonzi?

Atunci s-a petrecut revelația măruntă, minireglajul despre care vorbeam: în mintea mea, formată în perioada comunistă, cu stratificările sociale și ierarhizările din acea vreme, asta însemna sărăcie: să nu ai mașină (darmite scaun pentru copii!), să faci eforturi ca să mergi într-un concediu la mare sau la munte – de obicei cu trenurile supraaglomerate ale epocii – și să mergi la școală, ca elev, cu autobuzul, tramvaiul sau, cel mai firesc, pe jos. Gimnaziul unde am învățat eu se afla în satul vecin, reședința de comună, și în mod normal ajungeam acolo cu un autobuz local, muncitoresc: dimi­neața ducea oamenii la muncă (și elevii la școală), după prânz îi aducea înapoi în sate. Dacă autobuzul întârzia sau nu venea deloc – iar în zilele de iarnă și până primăvara târziu asta se întâmpla cel puțin de cinci-zece ori pe lună –, străbăteam cei trei kilometri dintre sate pe jos: cincisprezece-douăzeci de școlari cu ghiozdane în spinare sau pe umăr, prin zăpadă, noroi sau praf, dus sau întors, cum ne era norocul. Nici măcar băiatul președintelui CAP, una din autoritățile satului, nu era dus la școală cu Dacia tatălui.

Chiar și după căderea comunismului, până târziu, prin anii 2000, mașina era încă un lux – e drept, din ce în ce mai accesibil. La acea vreme și indicațiile de mers prin oraș se dădeau în termeni pietonali – când cineva îți spunea că „faci până acolo un sfert de oră“ însemna că poți ajunge la destinație, în pas vioi, în cincisprezece minute. Azi un sfert de oră înseamnă – ca în America de Nord – un drum nu foarte scurt cu mașina și doar unii ca mine se mai pot înșela.

Ce vreau să spun e că în ultimele decenii – și mai ales în ultimii cincisprezece ani, după acceptarea României în UE – standardele de definire a sărăciei la nivel individual sau familial s-au modificat destul de mult. Și totuși România e în continuare o țară cu mulți oameni săraci, care trăiesc la limita subzistenței, iar clivajul dintre diversele clase sociale e mult mai accentuat decât acum două-trei decenii. Am câștigat ceva pe undeva, am pierdut altceva. Ni s-au deplasat reperele, sărăcia și-a schimbat un pic în­fățișarea, e mai puțin vizibilă, dar e tot acolo.

Mi-aduc aminte că o dată, pe la sfârșitul anilor 1980 sau prin 1990 am fost într-o piață alimentară din fosta Iugoslavie. Dincolo de abundența copleșitoare de pe tarabe, ceea ce m-a uluit pe mine, românul de atunci, a fost că bananele și portocalele nu doar că se găseau peste tot, dar erau și mai ieftine decât merele – decât unele soiuri de mere. O să ajungem și noi vreodată așa?, m-am întrebat retoric și naiv. Între timp uite că am ajuns. Nu știu dacă e bine, dar nimic nu te poate feri de blestemul dorinței împlinite. Nu sunt sigur că atunci am știut ce să ne dorim. Sau că am ști acum.