A trecut o lună de când am isprăvit lectura volumului După ani și ani: povestiri din spatele scenei, publicat de fabulosul chitarist Adrian Ordean (Editura Cartea Daath, 2021), și încă mai râd de unele peripeții, de parcă l-aș auzi pe autor relatându-le. Pe lângă har de compozitor, Ordean are și talentul unui actor de comedie, de felul lui Buster Keaton, care întreprindea cele mai trăznite acțiuni cu figura perfect imobilă.
L-am întâlnit de vreo două ori, am și-un autograf pe coperta primei casete Schimbul 3, am asistat „pe viu“ la câteva istorisiri din viața sa. Tonul scrisului este aidoma cu al povestitorului: reținut, implacabil, aproape rece. Narațiunile nu excelează în amănunte, artistul știe să surprindă esențialul și să-l comunice cu aerul că este el însuși uimit de ce i s-a întâmplat. Efectul e garantat. Și nu cred că mimează, fiindcă e greu să joci indiferența când viața ta a fost plină, aproape incomparabilă cu a oricărui muzician autohton, indiferent de genul practicat. Până la un punct, omul e perfect lucid. Iar luciditatea începe de la primele propoziții: „Am avut noroc. Am fost mai norocos decât alții“.
Cum anume „i-a curs în traistă“, spune pe circa 420 de pagini dense, totuși prea puține pentru o carieră de peste 50 de ani. Norocul (= talentul) nu e suficient, însă, dacă nu-l îngrijești necontenit și umil. Adrian Ordean este străin de tagma băftoșilor beneficiari ai vreunui moment de inspirație rătăcit prin preajmă. De mic, el a vrut să devină muzician și a muncit pentru asta, exersând la chitară 8 sau 10 ore în fiecare zi, în timp ce alții se risipeau nechibzuit. Treptat, munca și devotamentul i-au adus faimă și avere, dar și prețuirea iubitorilor rockului autohton, unii cu putere decizională, alții cu bani de investit în echipamente profesionale. Ușurința de a scrie cântece cu potențial de șlagăr, de a orchestra ideile confraților și de a le transpune pe partituri înregistrate în studio îi creaseră, în jurul anului 2000, aura legendară de magician inepuizabil. Era asaltat de colegi care vânau celebritatea, de trăzniți care visau simfonii uluitoare, de începători în ale muzicii ori de virtuozi, ca nemuritorul Gică Petrescu. Sau de lefegiii politicienilor momentului, trimiși să caute refrenul electoral câștigător! Pe care, după mintea lor, Ordean era capabil să-l livreze la ora 11 noaptea, contra unei tratații corespunzătoare cu whisky, vodcă, martini, cola, covrigei, cafea, sandvișuri cu șuncă etc. Cerința clientului: „Trebuie să facem un imn de campanie pentru alegeri până mâine dimineață. N-am avut de unde să iau cântăreți la ora asta, așa că am luat și eu ce-am găsit: șoferi, bucătari, femei de serviciu, unul magazioner, altul electrician… Mai sunt și niște vecini, și doi muncitori în construcții…“. Rezultat: „După așa casting, așa sunete. Dar cu ajutorul licorilor am înregistrat până la urmă vers cu vers, ba chiar și cuvânt cu cuvânt. A ieșit ce-a ieșit. Important a fost faptul că înregistrările s-au desfășurat într-o veselie și într-un entuziasm debordant. Alcoolul și-a făcut treaba din plin. Am plecat acasă năucit…“ (p. 263).
Un moment semnificativ e legat de poetul Traian Furnea, autorul versurilor uneia „dintre cele mai inspirate piese scrise de mine“ (p. 150). Ajuns la sărăcie din cauza beției, poetul cere muzicianului – și primește! – „împrumut“ peste împrumut, până e dat afară, cu tot cu „unchiulețul“ asistent! Ordean reproduce integral poezia și dezvăluie cum a scris fermecătorul cântec. Despre care zice, modest: „după atâția ani în care am auzit zeci și sute de interpretări ale Pseudofabulei, am impresia că piesa nici măcar nu îmi mai aparține“.
Popularitate anonimă – cine poate suporta asemenea glorie? Muzicianul sau Poetul?
1 Trackback