Expresia „nu există publicitate negativă, există doar publicitate“ a făcut rapid carieră mondială și a rezistat foarte bine mai ales în aceste timpuri ale noastre în care expunerea pare să fie vitală. Paternitatea ei îi este atribuită americanului Phineas Taylor Barnum și a fost lansată la finele secolului al XIX-lea. Barnum era un întreprinzător activ în domenii aparent fără legătură între ele, de pe urma cărora s-a îmbogățit.
A fost om de teatru, de teatru comercial, a cofondat o companie de circ care a funcționat un număr impresionant de ani, până în 2007, și-a folosit notorietatea (nu tocmai pozitivă, pentru că imagina tot felul de poante publice care i-au adus o grămadă de procese pe motive de calomnie) și a ajuns primar al orașului Bridgeport, Connecticut. Pentru două legislaturi, Barnum a fost ales în Congresul american – a avut, adică, o carieră cât se poate de eclectică, numitorul comun fiind priceperea de a se face vizibil social.
Vorba lui Barnum are și o variantă care îi aparține lui Oscar Wilde, elaborată cam în același timp. Autorul britanic era convins că în viață există un singur lucru mai rău decât a fi bârfit: acela de a nu se vorbi deloc despre tine!
Nevoia de a fi mereu în centrul atenției
Mi-am reamintit de aceste ziceri devenite vorbe de duh ale PR-ului când am recitit romanul lui David Lodge, Crudul adevăr (traducere George Volceanov, Polirom, Iași, 2006). Inițial, Lodge scrisese o piesă de teatru cu același nume, care s-a jucat în premieră la Birmingham Repertory Theatre, în februarie 1998. Personajele principale sunt doi scriitori de succes trecuți de prima tinerețe: unul, fost romancier, retras la casa de la țară pentru a realiza tot soiul de antologii; celălalt, dramaturg convertit din motive pecuniare la scenarii de film și de televiziune. Miza tematică este nevoia avidă, aproape compulsivă a celebrităților de a apărea în presă, de a dezvălui secrete personale, unele nu foarte onorante, ori chiar de a inventa întâmplări, doar de dragul ratingului.
Un aspect la fel de important în evoluția textului lui Lodge vizează deontologia presei, pentru că jurnalista de la suplimentul de weekend al „Sentinel“, care îi intervievează pe cei doi vechi prieteni, și-a făcut un renume din încondeierea interlocutorilor în tonuri cât se poate de acide.
Acest „pact cu diavolul“ al faimei, care e nevoia de a fi mereu în centrul atenției, dar și teama de nestăpânit privind ce va zice critica și publicul despre o creație și realizatorul ei, este tratat în Crudul adevăr cu umor britanic. David Lodge valorifică experiențe personale pe care le tratează cu o știință foarte precisă de a conduce narațiunea și de a purta dialogurile.
Transformă un roman într-o piesă de teatru
Romanul și piesa ating o mulțime de subteme în egală măsură atractive. Interviul ca modalitate de tranzacție sau ca joc, etica intervievării celebrităților, funcția culturală a artistului, rostul agentului literar, meseriile artistice ca noduri ale unor rețele socio-profesionale sunt numai câteva dintre ele, dezvoltate cu inteligență de prozator. E atins acolo și rolul agentului, care intermediază relația cu presa, în general cam toate elementele din aria de management al carierei.
În SUA, de pildă, celebritățile de prim rang au un publicist responsabil de acest segment de vizibilitate, condiționând acceptul acordării unui interviu de citirea prealabilă a ceea ce urmează să fie tipărit. Până și fotografiile trec prin filtrul publicistului.
Agentul real al lui David Lodge este Simon Blakely, de la compania The Agency (fondată în 1995). Blakely a fost producător la ITV și BBC, iar actuala listă de artiști de drepturile cărora se îngrijește include vreo 30 de scriitori, dramaturgi, regizori de film și televiziune, teatru. Pentru a fi cât mai bine reprezentat, Lodge are agenți și în străinătate, în țări precum Franța, SUA etc.
Și dacă tot l-am adus în atenție pe David Lodge, să mai spun că ilustrul prozator are la activ un total de trei piese de teatru: Crudul adevăr, The Writing Game, care a devenit și serial de televiziune (1995) și Secret Thoughts (2011), bazat pe romanul său Thinks… Sub aspect estetic, interesantă e, în cazul său, adaptabilitatea creativă la cele două genuri, felul în care translează din literar în teatral, cum transformă un roman într-o piesă de teatru. Piesele sale sunt evident teatru de text, ceea ce contează în primul rând fiind contextul, maniera în care evoluează acțiunea, portretizarea personajelor și calitatea schimbului de replici.
1 Trackback