După 1073 de articole în „Suplimentul de cultură“ am decis să iau o pauză. Dacă îi spui unui bărbat: „Hai să luăm o pauză“, se va gândi că-l pui pe liber. Dar cuvintele nu înseamnă decât ce înseamnă – o pauză, mai scurtă, mai lungă, habar n-am, dar necesară.
Am scris în SDC săptămână de săptămână încă de la înființare, din 2004. Nu a existat să nu îmi fac timp și chef când nu aveam (nu suntem mașini cu fise, deși mulți ani cam asta am fost în relație cu jobul), doar anul trecut, în ultima perioadă de viață a mamei, i-am rugat pe colegi să reia 1-2 texte mai vechi. În acele trei luni când oprisem orice altă muncă din presă, rubrica din SDC, scrisă printre picături, a fost un jurnal care mi-a prins bine, chiar dacă uneori mi se pare că „am dat prea mult din casă“. Cum a fost și atunci când mi-a murit motanul și am scris despre el, pentru că trebuia să predau textul și nu mă puteam gândi la altceva.
M-am simțit liberă în aceste pagini și m-am simțit ocrotită când, după articolul semnat împreună cu Andrei Ujică anul trecut, despre Oscaruri, lumea ne-a sărit în cap, mai puțin cei de la SDC, care ne-au susținut când pe Facebook feministele cereau scoaterea ediției tipărite de pe piață și a articolului de pe site.
SDC e publicația la care am colaborat cel mai mult timp – 17 ani. La „România liberă“ am fost angajată aproape 13. Am schimbat zece case din 2004 până azi, căci la mine timpul se măsoară după casele unde am stat în București, ele sunt reperele. Mi s-a întâmplat nu știu ce chestie când stăteam pe Feroviarilor, sau pe Sofia, sau pe Dacia, sau în Cotroceni – asta după ce epuizasem Drumul Taberei și n-am mai vrut la bloc. Da, am început să scriu la SDC când locuiam la Favorit, etajul 9, locul de unde se vedeau cel mai frumos artificiile de Revelion.
Îmi amintesc cum mă pregăteam pentru Cannes și Berlin, scriind câte două-trei rubrici în avans. Căpiam până ajungeam la aeroport. Sau textele pe care și azi le citesc cu plăcere, ca și cum n-ar fi ale mele și care sunt importante luate punctual, pentru un anumit moment, dar și în absolut, marcând ceva ce poate am înțeles despre ce caut pe aici.
Unele texte îmi aduc aminte de perioada când le-am scris, dar mai ales cele în care am căutat să nu vorbesc strict despre filme m-au ajutat să înțeleg că nu voi fi niciodată un bun critic de film, pentru că nu mă interesează cinemaul decât în măsura în care face parte din viață și mă ajută să-mi explic niște lucruri. Nu m-am putut opri la ecran și, dacă tot fac mărturisiri, de multă vreme nu mai citesc teorie și mă plictisește să citesc cronici.
Când mi-am luat la recitit jurnalele, am descoperit că acum 20 ani mă gândeam că ar trebui să ies din presă, că nu e ce-mi trebuie. Acum 20 ani îmi era groază că voi ajunge să nu mă mai pot mișca pentru că m-am obișnuit într-un loc.
Nu spun că aș ști acum ce mă împlinește. Încet-încet m-am dezvrăjit de toate lucrurile care credeam că sunt importante și de un an aștept să mi se arate drumul, deși singurul lucru care îmi face plăcere acum e să lucrez grădina. Am reluat din colaborări pentru că nu aveam ce face în pandemie și unele texte le-am scris cu plăcere, dorindu-mi într-adevăr să ajungă la ceilalți. (Cred că asta m-a ținut, de fapt, blocată în această meserie.)
Poate că o să revin la SDC, cine știe? În ultimii ani mi-a devenit clar că gradul de incompetență crește odată cu rutina și cu volumul de muncă și că lucrurile importante despre care am scris sunt mereu printre rânduri. Chiar dacă am o ezitare (nu e ușor să renunți după atâta vreme), trebuie să-mi ascult instinctul și să mai răresc din apariții (lucru pe care probabil l-am învățat lucrând în grădină).
Mulțumesc celor care m-au publicat și celor care m-au citit! Dacă cineva a găsit un cât de mic ajutor în ce am scris, e excelent.
1 Trackback