Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Din inima Mumbaiului și până în prezent, o nouă formă de realitate își croiește drum spre o iubire imposibilă și unică, în inima New Yorkului contemporan. Salman Rushdie pare să facă o ultimă călătorie desăvârșită împreună cu personaje care fac jocul unui univers pe sfârșite, unei lumi care se deșiră din ce în ce mai puternic.

Prin Quichotte se fac două călătorii: a Fratelui (autorului) și a versiunii reinterpretate a lui Quijote – Ismail Smile, acest ins de șaptezeci de ani, fost comis-voiajor pentru compania de medicamente a vărului sau, Dr. Smile, o uriașă afacere ilegală. Dacă Fratele își pierde sau, mai degrabă, rătăcește Fiul, Quichotte îl inventează, îl creează din nimic, din dorința sa, îl ajută să ajungă în realitatea lui, care, de fapt, pare să aparțină prea puțin realului. Sancho se ivește, așadar, mai întâi alb-negru, ca o imagine ieșită din mult îndrăgitele emisiuni televizate din care se născuse și iubirea lui Quichotte pentru vedeta TV miss Salma R.

Quichotte pornește la drum ca orice aventurier și transformă, treptat, această călătorie în una care trebuie să străbată cele șapte văi ale purificării. În același timp, viața lui și cea a Fratelui se împletesc în feluri neașteptate, iar povestea vieții lui Quichotte e scrisă de cel care, de fapt, își construise cariera de scriitor prin romane de spionaj. Privirile amândurora se întorc constant către un trecut pe care încearcă să îl înțeleagă, să îl repare și să și-l ierte.

Salvare prin parcurgerea unui drum inițiatic

Și, în tot acest timp, „suprarealismul, absurdul chiar, oferă acum cele mai exacte descrieri ale vieții reale“. Nu e nimic cifrat aici, Autorul își dezvăluie intenția, dar în mijlocul unei cărți suficient de puternice încât să i se ierte orice:

„Ce-i drept, creația sa și el însuși aveau aproximativ aceeași vârstă, aveau rădăcini vechi – rădăcini smulse – aproape identice, nu doar în același oraș, ci și în același cartier din acel oraș, iar viețile pă­rinților fuseseră și ele paralele într-o asemenea măsură încât în unele zile lui, Fratelui, îi venea greu să își amintească exact care istorie era a lui și care, a lui Quichotte“.

Imaginile cu spioni se suprapun peste viața „reală“ a Autorului, părând veridice în irealitatea lor. Ceea ce rezistă aici are nevoie de apropiere, Sancho nu poate exista fără Quichotte, tatăl are nevoie de fiu, Quichotte are nevoie de Salma. Într-o societate modernă în care cultura sărăcită, educația firavă, per­sistența rasismului și escrocii de tot felul își dau mâna, aceste personaje par cele firești, singurele autentice, în căutarea unei salvări prin parcurgerea unui drum ini­țiatic, căci „omul marginal, omul ridicol de decuplat de realitate și stăruitor de ieșit din ritm – precum și, fără îndoială, din minți – se dovedește în ultimele sale clipe cel pe care îl îndrăgim și îl plângem cel mai mult“.

Aici apar și Rinocerii lui Ionesco, omagiu pe care îl mărtu­risește chiar Autorul, căci ce alt exemplu mai bun pentru a arăta, din nou, cum absurdul cotropește ceea ce luăm drept real, cum omul își deformează propria ființă, in­conștient de propria transformare sau, mai degrabă, dezintegrare: „Poate că în asta constă condiția umană: să tră­iești în interiorul unor ficțiuni create de neadevăruri sau de ascunderea adevărurilor. Poate că viața omului era cu adevărat ficțională în sensul ăsta – că aceia care o trăiau nu înțe­legeau că nu e reală“.

Quichotte e o carte care pătrunde magistral în „nisipurile mișcătoa­re din ceea ce ar putea fi numit realul ireal“, o carte care demontează, critică și face un portret plin de ironie la adresa epocii lui „Orice-e-posibil“. Nebunia lui Quichotte este, aici, „incapacitatea de a distinge ce este așa de ce nu este așa“, el nu poate fi acuzat de nimic, este chiar singurul inocent care încearcă să descifreze lumea de-a lungul drumului său către Salma R.

Nu este nici el însă fără de greșeli și își recheamă trecutul, unește punctele de pe harta propriei vieți pentru a le oferi un sens nou, pentru a înnoda un capăt lăsat desfăcut în relația cu propria soră, întocmai ca Fratele care scrie, într-o altă realitate, despre universul său. Amândoi, putem spune, împrumută unul de la celălalt, într-o manieră pe care doar cititorului și Autorului le este dat să o vadă, dar justă și deplină: „Eroii, supereroii, ba chiar și antieroii nu sunt plămădiți din material prea maleabil. Se găsesc în contratimp, în răspăr, dansează după propria muzică“. Cine altcineva să își audă mai puternic propria muzică, propriul ritm al inimii dacă nu chiar Quichotte contemporan, cel care străbate plin de curaj întreg drumul până când o întâlnește pe Salma R.? Află și înțelege că Universul se destramă, după previziunile faimosului Evel Cent, acest miliardar excentric al tehnologiei spațiale, cu un corespondent cunoscut și în lumea reală.

Ceva în inima acestui cavaler modern, ireal și mai consistent ca niciodată își conturează propria lume în interiorul celei care există deja și dă un sens nou întregii sale existențe, căci „scopul universului s-ar putea să nu fie cele nouă miliarde de nume“, ci tocmai „crearea unei iubiri unice perfecte sau, în limbaj obișnuit, apropiata uniune fericită dintre el și miss Salma R.“. În mijlocul unui prezent în care „identitățile erau lunecoase și nestatornice, democrația se dovedea coruptibilă, agentul dublu cu două fețe și agentul triplu cu trei fețe erau la ordinea zilei, iubirea îi punea în pericol pe iubiți, în aliați nu se putea avea încredere“, Quichotte își caută, cu disperare, propriul final fericit. Și nimeni nu îl poate condamna pentru asta.

O carte a unui sfârșit al universului

Călătoriile îi conduc pe protago­niști către o regăsire și, în același timp, către o nouă pierdere. Dar pentru fiecare în parte acest drum e însoțit de adevăr, de un adevăr din ce în ce mai puternic și, într-un final, ne­așteptat, aproa­pe de neînchipuit. Tocmai aflarea adevărului încheie cu adevărat misiunea, dă un nou înțeles lucrurilor rămase în trecut, ținute ascunse de propria familie::„Era năucitor să înțelegi la o asemenea vârstă înaintată că nara­țiunea despre propria familie, pe care ai purtat-o înăuntrul tău – cu care, într-un fel, ai trăit – era falsă sau, în cel mai bun caz, că i-ai ignorat adevărul cel mai esențial, care îți fusese ascuns“. Aici dispare din nou granița dintre ceea ce credem că există și ceea ce există de fapt, e un nou mod de a spune că realitatea are diferite forme, că nu le vedem întotdeauna pe toate, că e nevoie de o călătorie prin toate aceste văi ale purificării, ale iubirii și iertării pentru a ajunge cu adevărat la un capăt cu înțeles.

Este o carte a unui sfârșit, al universului, așa cum îl știm și, totodată, al vieții autorului, fie că vorbim despre Frate sau despre Rush­die. Mortalitatea, de data aceasta, are chipul unui „mare mister“ pe care fiecare în parte trebuie să-l deslușească prin forțe proprii, printr-o călătorie individuală. Oamenii sunt ei înșiși mistere și au misiunea de a afla adevărul despre propria ființă. Narațiunea propriei vieți se rescrie sub această formă a unei călătorii de inițiere, chiar dacă e una care conduce spre final, aproape spre o capcană a Autorului. E un spectacol al lumii care se dezintegrează pe la colțuri, al universului care se destramă inevitabil împreună cu finalul iminent al fiecărei ființe. Dar e un monument al forței de care dă dovadă Salman Rushdie, precum un alergător de cursă lungă. Finalul s-ar putea, în fond, rescrie oricum și oricând, mai ales când realitatea ar putea nici să nu existe.

Salman Rushdie, Quichotte, traducere de Dana Crăciun, colecția „Biblioteca Polirom“, Seria de autor „Salman Rushdie”, 2021