Am o relație de tip amour-haine cu cărțile. Oficial ar trebui să fie numai amour, căci în anii în care credem lumea pe cuvânt nu ne zice nimeni „să nu te prind cu o carte“, ci din contră, „pune mâna și citește“.
Ăsta e mesajul pe care ni-l transmiteau bieții profesori și până și oamenii care nu citiseră nimic și poate în sinea lor îi cam disprețuiau pe intelectuali aveau, când era vorba de copii, un oarecare instinct de a-i îndemna spre carte, măcar cu jumătate de gură. Am și eu același reflex în public, de a lua o față solemnă și de a vorbi despre tezaurul de cunoaștere și despre poezia care va salva lumea – sau măcar va rezolva situația parcărilor. Dar odată rămas singur mă cuprinde adesea o imensă ranchiună împotriva neamului cărților.
Unul din lucrurile pe care le detest cel mai mult pe lume sunt cărțile proaste. Și e clar că, dacă nu mi-ar păsa așa mult de cărți, nu m-aș otrăvi periodic cu dezolarea produsă de cele proaste. Înțeleg foarte bine că nu te pune nimeni să citești ceva ce nu-ți place, că ești liber să te înconjori cu cărțile preferate. Dar literatura proastă are o existență țipătoare, se cocoață pe ziduri, ocupă trei sferturi din câmpul aparatului foto, intră în manuale și programe, se reeditează cu copertă argintată, e proslăvită de oameni interesați sau de cei care, cum să zic, au motive structurale serioase să le placă o carte proastă.
O agresiune mai subtilă, dar și mai periculoasă, este cea a cărților nu proaste, ci banale care maimuțăresc cu îndemânare soarta publică a cărților bune. Zic mai periculoasă pentru că atunci când o carte proastă e lăudată cu asupra de măsură, orice om cu capul pe umeri recunoaște în acest gest cras o patologie a societății, știută din alte părți și exprimabilă printr-o enormitate aproape stereotipă, gen „ministrul-cizmar“. Dar cealaltă ofensivă, condusă de legiunea cărților banale, are ca scop nu să răstoarne, indecent și sistematic, lumea cu capul în jos, căci într-o asemenea lume poți funcționa de bine, de rău după criterii negative (dacă ceva apare la editura cea mare, a partidului, e cu siguranță o tâmpenie etc.). Scopul ei este să impună confuzia și indecidabilul, ridicatul din umeri pe post de verdict: toată lumea are o poveste de viață, da?, toată lumea „o așterne“ în scris, toate poveștile vin cu ceva al lor, nu?, pe scurt, totul e o apă și-un pământ, toată lumea are dreptul la libertate, egalitate și microfon.
Penele scrisului sunt, ce-i drept, mult prea la îndemână și toată lumea și le poate lipi pe spate pentru o colorată de social media. Nu poți să nu regreți că scriitorul nu operează cu uneltele sculptorului în marmură, pe care nu devii capabil să-l imiți doar pentru că ai băut o bere. Și totuși e ceva profund în extraordinara accesibilitate a scrisului, în faptul că el nu se apără punându-ți vreun fel de obstacole. Nu ți se cere, într-adevăr, decât un creion și o foaie. Și asta pentru că obstacolele le vei aduce singur cu tine. Scrisul reia în mic marea provocarea a libertății noastre în lume, acolo unde găsim toate materialele din care să ne confecționăm destinul, dar unde obstacolul cel mai greu de depășit suntem, evident, noi înșine.
Dar și cărțile bune mă înfurie. Pasiunea pentru literatură este, poate chiar prin definiție, excesivă. Tinde să te facă livresc și idealist, ca pe un oarecare hidalgo pe care prea multe lecturi cu cavaleri rătăcitori l-au împins să se lupte cu morile de vânt. Desigur însă, fără celebritatea lui, căci morile de vânt de azi nu mai vin cu nimic sublim și reparatoriu. Cărțile bune sunt cele care, fără să-și fi propus vreodată un asemenea efect secundar negativ, te pot ține departe de natură și de sport. Căci din păcate, lucrurile nobile nu fac întotdeauna casă bună și încep să-și scoată ochii. Ce mai, diagnosticul ne este gata pregătit de înțelepciunea populară: dacă stai cu nasul în cărți, ești rupt de realitate.
Cu o ultimă precizare. E și mai grav să fii rupt de irealitate.
1 Trackback