Dacă data trecută am scris despre satul meu natal, care după 1989 a avut destinul multor, prea multor sate mărginașe din România, e momentul să vorbesc și despre satul meu de azi, care nu e deloc mărginaș și tocmai de aceea are o cu totul altă poveste.
Una de succes – într-un fel –, succes care a depins însă aproape integral de poziția sa. Nu că localnicii n-ar fi oameni harnici, fiindcă sunt, ca toți românii, o știm din manualele de istorie și din experiența fiecăruia dintre noi, dar una e să fii harnic într-un colț de țară rămas în afara rețelelor economice și sociale și alta când ești la doi pași de unul din marile centre urbane ale țării.
Fiindcă până la urmă poziția contează și tot ceea ce pare inutil, ineficient ori neprofitabil când ești departe devine cu totul altfel la centru. Sau lângă el. Concret, satul meu de azi a avut în primii ani de după Revoluția din 1989 o istorie asemănătoare cu a majorității satelor românești – însă cu un avantaj hotărâtor: Timișoara, centrul, aflat la doi pași. Iar o asemenea proximitate schimbă radical destinele oamenilor și ale locurilor.
Și aici, ca și în alte părți, localnicii și-au redobândit pământurile și au încercat să le lucreze. Numai că aici, indiferent ce produceau, aveau o piață de desfacere la doi pași: marele oraș. Nimeni nu s-a îmbogățit din agricultură, dar ceva bani s-au câștigat, fiindcă piețele alimentare din Timișoara erau la doi pași și n-au dus lipsă niciodată de cumpărători. Chiar și în cele mai acute momente de criză, în marile orașe au rămas suficient de multe afaceri și suficient de mulți bani pentru ca o parte din ei să se scurgă, într-o formă sau alta, spre periferiile rurale. Așa că, grație orașului din apropiere, agricultura ce se făcea în sat era ceva mai mult decât una de subzistență – și, acolo unde există fie și un profit mic, există și imboldul de a continua, de a acumula, de a te dezvolta.
Din același motiv, nici șomajul n-a fost aici o problemă atât de gravă ca în satul meu natal. Cum am spus, majoritatea celor din satul meu de azi lucrau în Timișoara, în diverse fabrici, întreprinderi, magazine care au supraviețuit mai multă vreme, s-au închis ori s-au privatizat (și demolat) mai lent, s-au reconvertit sau au fost preluate de diverși întreprinzători. S-au deschis sau dezvoltat mici afaceri, unele de succes, altele eșuate, dar toate aveau nevoie de angajați (legal sau la negru, în anii 1990 nimeni nu-și prea bătea capul cu asta), meseriașii din diverse domenii își găseau ușor de lucru, iar migrația internă era la acea vreme destul de redusă. Chiar și în perioadele cu șomaj ridicat la nivel național, aici, în oraș, era nevoie de forță de muncă, iar țăranii semiurbanizați din satul meu – unii cu domiciliu dublu: în sat și în Timișoara, în apartamentul de la întreprindere – au reușit să se descurce pe ambele planuri: și la oraș, și la țară.
Și, desigur, degradarea lentă a rețelei de drumuri și mai ales a celei de căi ferate din România nu i-a afectat pe cei de aici. La urma urmei, satul e aproape un cartier al Timișoarei, azi practic îl separă de oraș doar o graniță administrativă și un indicator rutier care îți arată că ai ieșit din sat când deja ai intrat în oraș. Dacă ar fi fost plasat la vreo sută, două sute de kilometri depărtare de municipiu, nu știu exact cum ar fi stat lucrurile azi – dar sunt sigur că mult-mult mai prost.
Așadar, prin anii 1990 satul meu de azi s-a descurcat. Nu a progresat spectaculos, dar a progresat, mai ales grație îndârjirii și poftei de acumulare specifice bănățenilor (nativi sau „vinituri“, cum mai spun răutăcioși localnicii „autentici“). Ce au avut ei în plus față de alții au fost oportunitățile, toate sau mai toate oferite de Marele Oraș. Vechile relații din anii comunismului, micile gheșefturi de muncitor și meseriaș (un balcon sudat, o instalație reparată, niște pantofi scoși pe șest din fabrică, mici învârteli cu carne, marfă străină – de obicei din Germania sau Iugoslavia –, reparații de mașini) au devenit adesea meserii, iar localnicii, patroni sau angajați la patron – după posibilități. Și, în noua lume liberală și democratică, au început încet-încet să o ducă mai bine, cu perspective de a o duce, o-hoo!, și mai bine.
Ceea ce s-a și întâmplat, cum o să arăt săptămâna viitoare.
1 Trackback