Când, în urmă cu vreo câțiva ani am început să restaurez „colecția personală de viniluri“, am găsit la un anticar bucureștean LP-ul din 1967 al lui Tom Jones – Green, Green Grass of Home. Produs original Decca, imprimat în UK. Cine știe ce înseamnă asta, înțelege rapid că nu puteam rata achiziția, mai ales că era în stare near mint.
Mă mândresc (fără să am vreun merit) că sună absolut senzațional, deși au trecut peste șase decenii și jumătate de la fabricarea plăcii. În contextul „produselor“ noi care se aud jalnic, o întrebare suplimentară vine dinspre audiofilii pătimași (la care ei au răspuns deja): discurile actuale sunt făcute să fie ascultate sau numai vândute?
Mai dețin un LP original cu Tom Jones, rămas în raft după marea greșeală din 1999, când am împrăștiat colecția cu generozitatea fudulă a țăranului care însămânțează ogorul în stil străbun: Tom, 1970. Și acesta se aude bine, deoarece l-am pus foarte rar pe platan, nu știu din ce motiv. Nici unul dintre ele nu conține piesa Delilah, prin care Tom Jones ajunsese celebru și-n satul meu natal. Cum aș putea să uit zilele de muncă la câmp și pe neobositul cântăreț Costel alui Delcu, din repertoriul căruia șlagărul a-Tom-ic era nelipsit? Și cum să redau armonia delabrată a corului de puștani care susțineau partitura solistului prin orăcăieli ce se voiau batjocoritoare, însă erau expresia insolită a succesului mondial? Hai, că nu-i nevoie de fraze subtile să se înțeleagă ce trebuie!…
Când Tom Jones a concertat prima dată în România, dintre cele declarate de el într-un interviu (acordat lui Andrei Partoș, cred), m-a distrat chestiunea celor două femei aduse în pat înainte de spectacol, pentru necesare exerciții de gimnastică erotică. Nu cunoșteam umorul „Moșului“, cum se autoproclama pe atunci, dar era clar că își păstra vigoarea de miner galez și-și permitea să îi ridiculizeze pe ciracii mai tineri, în rândul cărora este exclus să mă fi putut număra! Amănuntul mi l-a făcut instant simpatic pe „moșneagul“ cu lipici la femei. Colaborările din 1999, cu Mousse T și Cardigans (în piesele Sex Bomb și Burning Down the House), urmând altora mai vechi, m-au convins că instinctul de adaptare al artistului poate rivaliza cu al reginei Elisabeta a II-a (care l-a și înnobilat în 2006).
Prezența constantă, dar nu agresivă, în prim-planul mass-media nu i-a sleit consistența lui Tom Jones. În showbiz e un reper. Aș spune că este un fel de Gică Petrescu, nemuritorul nostru cântăreț. Spre deosebire de conaționalul renumit prin măsura mică recomandată ca filosofie de viață, la Tom Jones totul e uriaș. Vocea baritonală tună, melodioasă și dură ca motorul unui bombardier Lancaster, personalitatea irumpe scenic fără artificii, artistul e conectat la schimbările curente ale civilizației. Fără să fie alarmist ori defetist, știe să extragă esența bună a oricărui fapt de viață ce nu-i limitează speranțele, iar la 80 de ani scoate un disc nou: Surrounded by Time (2021, Red Window Limited/ S-Curve Records). 12 piese, preluări din repertoriul altora, consacrați sau nu, produse de Ethan Johns & Mark Woodward (acesta e fiul și managerul său, care îl și acompaniază în unele pasaje la instrumente electronice). Tom Jones impune iar cu vocea; nu știu dacă și-a menținut-o intactă sau i-a fost prelucrată software, dar încă este frumoasă, plăcută, relaxantă, în ciuda unor versuri pe alocuri complexe ori confuze. Întâlnirea cu bătrânul fost miner e… Cum să zic? E ca lectura operei de senectute a poetului contemporan care ți-a marcat copilăria cu prima lui carte și nu se jenează să-ți spună că asta ar putea fi ultima.
Ar putea fi, dar încă nu e…
1 Trackback