Dau să ies de la premiera lui Alexandu Dabija – Teatrul Național din București, D-ale carnavalului de I.L. Caragiale, când timpanele-mi sunt agresate de o zarvă ce anunță paranghelie mare, chiolhan la kilometrul 0 al Capitalei.
Spectatorii care se grăbesc spre mijloacele de transport schimbă impresii despre ce-au văzut (unii, de bine, alții, mai rezervați), eu dau ochii roată împrejur și localizez sursa hărmălaiei: restaurantul din stânga primei scene a țării. Zaiafet în toată regula, doar e sâmbătă seara, taraf, chiuieli, guriști, mulți, foarte mulți decibeli, plus inconfundabilul miros de grătar. Senzația e că, deși am ieșit din sala de teatru, n-am părăsit nici o clipă lumea lui Caragiale! Cele câteva secunde post-spectacol mi-au relevat cheia de lectură a acestei montări care se așază pe direcția impusă de Lucian Pintilie cu De ce trag clopotele, Mitică?. Dabija însuși a mai utilizat-o, într-un ton cu o idee mai apăsat, când a lucrat O noapte furtunoasă la Teatrul Național din Iași, cu niște sezoane în urmă.
Alexandru Dabija n-a mers pe actualizare, elementele scenografice fixează acțiunea într-un timp al trecutului, prin materiale și mobile folosite și prin sugestii ce vin din costume. Definitorie pentru viziunea de ansamblu este turația accelerată a cavalcadei dramatice inițiate de amantlâcurile dintr-o comunitate edificată pe înșelătorie.
Simțurile acționează monstruos
Două cupluri amoroase – Mița Baston, Didina Mazu, Crăcănel, Pampon – sunt dinamitate de intrusul Nae Girimea, iar de aici suita de farse, căutări și deslușiri devine un roller coaster amorsat scenic. Unica preocupare a personajelor este satisfacerea poftelor trupești sub semnul lui carnevale, care, sub simularea garantată de mască, îngăduie orice. Dacă mai adaugi puțin alcool, atunci carnalul anesteziază rațiunea, iar simțurile acționează monstruos. Universul creat nu e unul al micilor, e al vatei de zahăr pe care cei doi ofițeri (ambetați și preocupați exclusiv de trucarea rezultatelor tombolei) o fabrică în scenă. Are ceva concret, îi simțim aroma inclusiv prin masca chirurgicală, dar are și ceva volatil dulcele acesta al cărui volum spectaculos scade treptat sub acțiunea aerului, se topește transformându-se în altceva. Și, așa cum vata de zahăr e generată de o mașină care învârte și transformă granulele dulci, tot așa se învârte lumea caragialiană.
O turnantă pe care e instalat decorul în forma literei S aduce spre centrul privirii când frizeria lui Nae Girimea, când alte încăperi, căci mica planetă se răsucește în jurul axului care transferă forță centrifugă celor ce-o populează. Determinându-i să acționeze sub presiunea vitezei, a grabei de a camufla adevărul, de a escamota felul de-a fi. Nu e nici dispreț față de această liotă cariată moral, nici vreo nuanță de compasiune ori amărăciune. E expunerea unei curse de istorii încâlcite, de amoruri adulterine întreținute de oameni îndepărtați de idealul moral.
O lume exagerată structural
Decorul e componenta de coerență, se vede în acțiune, nu e doar un spațiu în care personajele intră, se desfășoară și ies. Actorii stau, de altfel, chiar când nu au replică și relație, așezați pe scaune, la vedere, în fundal, așteptându-și momentul. Decorul îi include, îi evidențiază, îi ascunde; e o construcție care se consumă, e distrusă către final, pereții din hârtie albă sunt sfâșiați de personajele aduse la paroxism care își devastează propriul mediu, propria mascatură, etalându-se așa cum sunt: imperfecți. Iar viteza cu care e rotit de motorașul nevăzut al turnantei se transferă și în jocul actorilor. Care joacă excesiv încă de la început, țipând până la supărător, ca la Obor, instalând scenicul într-o dinamică impusă, a unei lumi exagerate structural.
Uși, ferestre se deschid, se închid, interpreții își fac jocuri de film mut și comedie de gaguri, își aplică bastonade, palme și șuturi în partea dorsală, țipete, tras de păr, desenează o lume agitată, hiper temperamentală, o „goană turbată“, ca în carnaval. Când se eliberează toate furiile interioare, când măștile escamotează cu intenție.
Spectacolul lui Dabija nu e perfect. E inegal, are numeroase linii lansate, dar abandonate rapid și surprinzător de regie. Conține elemente inexplicabile, precum barza plimbată aerian în fundal. Comunitatea din D-ale carnavalului e arhitecturată pe trădări nesancționate de consecințe, fiecare e pe cont propriu și se descurcă cum poate. Sună cunoscut? Oglinda lui Caragiale nu lasă loc echivocului.
D-ale carnavalului de Ion Luca Caragiale
Regie: Alexandru Dabija
Asistent regie: Patricia Katona
Costume: Liliana Cenean
Decor: Raluca Alexandrescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Sunet: Stoica Liviu, Ștefan Stanciu
Lumini: Ionuț Vlașcu, Iordache Laurențiu
Regizor scenă: Andi Tuinea, Vlad Lăzărescu
Mecanisme scenă: Adrian Anton, Gabriel Ene, Mihai Bănuţoiu
Distribuție
Mița: Irina Movilă
Didina: Natalia Călin
Chelnerul, O mască: Rodica Ionescu
Crăcănel: Claudiu Bleonţ
Iordache: Marius Rizea,
Ionuț Toader
Nae Girimea: Gavril Pătru
Pampon: Emilian Oprea
Catindatul: Mihai Munteniţă
Ipistat 1: Mihai Calotă
Ipistat 2: Ciprian Nicula
1 Trackback