Cronică de carte  -  Catalin Constantinescu  -  

Jurnalul din anul No­belului reprezintă tra­ducerea subtitlului din portugheză, O diário da ano do Nobel, vo­lumul intitu­lându-se în original Último ca­derno de Lanzarote.

Pe lângă mărturii și atitudini civice și politice pe care este firesc să le rețină, „ultimul caiet de la Lanzarote“ recuperează retrospectiv ingredientele narațiunilor lui José Saramago. Ele se bazează pe un „scepticism modern“, care susține imaginația, ironia și compasiunea pe care le regăsim mereu în scrierile sale, așa cum sublinia și comitetul Nobel, pe care Saramago l-a informat în discursul de decernare că cel mai înțelept om din lume pe care l-a cunoscut vreodată a fost bunicul Jerónimo.

Un scriitor mereu are ceva de spus

„Pentru Saramago, doar o gumă de șters!“ nu este altceva decât verdictul primarului social-democrat care, în numele municipiului Mafra (o suburbie a marii Lisabone), a refuzat ca Școala Secundară din amintitul oraș să poarte numele autorului ateu al Memorialului mânăstirii. În mod suficient de ironic, dar și simbolic, retrogradul și incultul primar se numea Ministro dos Santos, „politicianul cu nume de sfânt, pogorât parcă din Legenda Aurea“. O experiență care se adaugă celei din 1992, când guvernul portughez (prin vocea unui subsecretar de stat de la Cultură) a decis ca Evanghelia după Isus Cristos să nu fie propusă pentru Premiul Literar European.

Ateu vocal, Saramago l-a învinuit întotdeauna pe Dumnezeu pentru toate violențele din lume. Deloc surprinzător, dar nu și necesar, în vecinătatea ateismului, comunismul este cealaltă profesie de credință a lui Saramago, atrăgându-și mai mult sau mai puțin meritate ironii. Harold Bloom aprecia la superlativ scriitura portughezului, unul dintre cei mai inventivi și talentați romancieri ai vremurilor sale („second only to Philip Roth“), dar nu pricepea cum acesta preferă să trăiască în altă epocă, inadaptat, de-a dreptul imatur politic.

Totuși, nu despre imaturitate vorbim în cazul lui Saramago, ci mai degrabă despre asumare, consecvență și… încăpățânare. Un imatur nu ar fi scris despre dezechilibre și inegalități sociale: în Chiapas, cea mai puternică zonă producătoare de banane și cafea și având cele mai mari zăcăminte de hidrocarburi din Mexic, 60% din populație, adică un milion de oameni, nu beneficiază de venituri, iar analfabetismul este de aproape 70% în rândul indigenilor. Un imatur nu ar fi vorbit despre Inchiziție, despre abuzurile, tăcerile și complicitățile Bisericii Catolice. Nici despre birocrația Uniunii Europene, eșecurile politicilor FMI sau criza stângii: „Din păcate, stânga nu a renunțat doar la gândire, ci și-a pierdut și obiceiul lecturii“.

Ca orice scriitor, Saramago este mai mult provocator decât realist. Dar dincolo de provocările lansate, e de recunoscut că nu de puține ori avertismentele pe care le întâlnești în paginile jurnalului – sau, de ce nu, de-a lungul con­ferințelor sale – sunt întemeiate: „Trăim deja în epoca «gândirii zero», care e mai rea decât «gândirea corectă». Dacă mai există oameni care gândesc? Nu mă îndoiesc. Pur și simplu nu le dă nimeni atenție…“.

Nici literatura, nici râsul nu ar putea schimba lumea

Progresiv, poate chiar lent, lectura jurnalului se transformă într-o experiență á la carte: textul te obli­gă să parcurgi fiecare însemnare, fiecare intrare, fără a sări vreo pagină presupus redundantă. Ca și altele, al șaselea Carnet de la Lanzarote este o călătorie în laboratorul interior al autorului. Dar și al persoanei private. Oricât de neinteresat de biografie ai fi, plăcerea de a descoperi întâlniri relevante și influente, dar și lecturi, este autentică.

Autoexilat, Saramago a fost acel portughez care prețuia Spania și-l prefera multor autori pe Cervantes, pe care l-a comentat ca nimeni altul, și acel scriitor care avertiza odată cu Călătoria elefantului: cărțile sunt despre posibilitatea de a se întâmpla ceva imposibil. Ideea, oricât de absurdă, este doar punctul de plecare, însă dezvoltarea este întotdeauna rațională, perfect logică. Este cea mai directă și simplificată formulă prin care și-a descris viziunea scriitoricească. Una pe care a ales să nu o recunoască nici „modernistă“, nici „postmodernis­tă“, deoarece „cei pe care îi numim azi «clasici» nu se clasificau pe ei înșiși astfel, iar Piero della Francesca, dacă l-ar fi întrebat cineva ce era, n-ar fi zis niciodată: «Sunt renascentist… »“.

Caietul acesta de jurnal repetă și susține mărturisirea cre­dinței că râsul, ca și cărțile, nu schimbă lumea. La data de 28 mai a anului 1998, Saramago răspundea la întrebarea unei cititoare israeliene care ridica problema decanonizării practicate de autorul portughez la adresa unui poet ca Fernanado Pessoa sau a unei cărți sacre și canonice ca Biblia. Dacă prin parodie se înțelege „întoarcere a umanizării“ față de ceea ce anterior fusese divinizat sau mistificat, cu scopul de a afirma un adevăr umanist, Saramago era de acord cu ea. Însă dacă vom continua să considerăm parodia drept „imitație burlescă“, atunci nu merită cultivată sau adoptată. Dintr-un motiv foarte simplu: „De altfel, nu cred și nu am crezut niciodată că râsul ar putea schimba ceva în lume. În timp ce eu râd de putere, de exemplu, aceeași putere ar putea, tot de exemplu, să omoare pe cineva. Și moartea nu-ți dă (sau n-ar trebui să-ți dea) ghes să râzi“. Lesne de constatat așadar de ce doar un râs amar poate fi asociat vreodată cu scrierile lui Saramago. Nu și cu omul, căci a avut nu de puține de ori ocazia să se refere cu umor la propria-i moarte.

Opunându-se instrumentului descriptiv pe care îl cunoaș­tem cu toții sub numele de „narator“, Saramago afirma impetuos că „figura naratorului nu există de fapt“ și că numai „autorul – repet, doar autorul – îndeplinește funcția reală în opera de ficțiune“, acesta fiind „întreaga carte“. Însușindu-și modelul lui Flaubert și a sa „Emma Bovary c’est moi“, Saramago privilegia poziția conform căreia scriitorii povestesc altceva decât au trăit sau trăiesc: ei spun „povestea propriei lor memorii, cu exactitățile ei, cu năruirile ei, cu minciunile ei care sunt deopotrivă adevăruri, cu adevărurile lor care nu se pot abține să nu fie și minciuni“. Și ilustrarea perfectă, dar deloc literară, a felului în care ne folosim amintirile o constituie ultima notare (inclusă și în volumul Fărâme de memorii) din jurnal, când relatează o amintire din copilărie – un balon dăruit de mamă și purtat în mână de-a lungul străzilor se dezumflă: „deodată am auzit pe cineva râzând în spatele meu. M-am uitat și am văzut. Balonul se dezumflase, îl târam pe jos fără să-mi dau seama, era ceva murdar, mototolit, inform, și doi bărbați care veneau în urmă râdeau și arătau cu degetul spre mine, în momentul acela, cel mai ridicol dintre specimenele umane. Nici măcar n-am plâns. Am dat drumul aței, m-am agățat de brațul mamei ca și cum ar fi fost o scândură care aduce salvarea și am căutat să merg. Acel ceva murdar, mototolit și inform era, cu adevărat, lumea“. Totuși, lumea și viața lui Saramago au fost suficient de încăpătoare astfel încât „să se întâmple ce trebuia să se întâmple“.

José Saramago, Jurnalul din anul Nobelului, note și traducere din limba portugheză de Simina Popa, Iași, Polirom, 2021