Să știi să faci cocori era obligatoriu pentru pictorul grec, cum avea să fie și pentru cel japonez, deși din motive cum nu se poate mai diferite.
Din Antichitate ni s-au păstrat sute de reprezentări ale legendarei lupte a pigmeilor de la izvoarele Nilului cu cocorii sosiți acolo la iernat. Lupta nu se dă pentru vreo Elena de la Troia, ci pentru recolte, așa că probabil nu mobilul luptei, ci altceva o face să fie atât de populară – pe vase grecești cu figuri negre în aceeași măsură ca pe mozaicurile romane. În primele surse scrise și iconografice în care apare acest episod, în el nu se întrevede nimic burlesc. La Homer (Il. III, 1-6) lupta aheilor cu troienii e comparată cu cea a cocorilor cu pigmeii, iar o intenție parodică ar fi contraproductivă. Pe piciorul vasului François (570 a.Chr.), pigmeii sunt perfect proporționați – deci nu e exclus să aibă ceva eroic. În reprezentările ulterioare însă, ei devin pitici diformi, ca pe un rhytón al pictorului Brygos de la Sankt-Petersburg (480 a.Chr.). Ei călăresc pe capre, agită bâte, întind praștii sau, într-o ultimă năzuință spre măreție, chiar strâng cocorii de gât. Victime există și printre combatanții grăsuți, și printre cei zvelți. Câte o pasăre e purtată moale pe umăr, alta își înfige ciocul, hitchcockian, în ochiul unui pigmeu.
Ce-i cu episodul ăsta dubios?! Nu că aș vedea arta greacă drept un lăcaș al frumuseții aseptice – cunoaștem nenumăratele reprezentări obscene de satiri și apetitul elenistic pentru grotesc. Dar e ceva destul de random în geranomahie, acest război al cărui eventual înțeles alegoric nu ne este lămurit nici de Homer, nici în secolele următoare. De ce e atât de populară conflagrația care îi opune pe oamenii mici păsărilor mari? Să fie o dezamorsare ingenioasă a presiunii psihologice a războiului asupra unei societăți pentru care moartea în luptă rămânea totuși o realitate curentă? Sau un experiment estetic care juxtapune cataligele unora membrelor acondroplazice ale altora, așadar grația și caraghioslâcul?
Sau poate pur și simplu o nostimadă care a prins în mod aproape inexplicabil, ca o reclamă tâmpită? Căci într-adevăr, odată inventat, episodul începe să circule, e preluat în secolele 4-5 p.Chr. de enciclopediștii chinezi și consemnat în secolul 12 și în lumea islamică (unde era însă cunoscut cu siguranță mai devreme grație traducerilor arabe din Aristotel).
Grecii înșiși aflaseră de pigmei în perioada arhaică de la egipteni, când aceștia aveau deja știință de poporul miniatural de un mileniu și jumătate; numai că în arta sau literatura egipteană nu apar nicăieri pigmei luptându-se nici cu cocori, nici cu alte păsări. Undeva a intervenit deci un grec cu neastâmpăr creativ, care a văzut potențialul acestei lupte – una dintre ideile nătângi cu mare vitalitate culturală, ceea ce dovedește că a răspuns cumva unei nevoi sociale.
Cititorul de azi pasionat, poate, de origami, care tocmai a terminat de făcut din hârtie pasărea mistică a fericirii – cocorul –, nu poate decât să se îngrozească de vasele grecești de un gust foarte îndoielnic ce înfățișează cocori în luptă cu pigmei reprezentați satiric, prilejuind astfel o privire rea, minimalizatoare asupra eleganței cocorului. Pentru că nu-ți poți păstra eleganța luptându-te cu o caricatură.
Fragment din Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie de Cătălin Pavel, Humanitas, 2021
1 Trackback