Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Două sate (V)  -  

Așa cum promiteam săptămâna trecută, reiau descrierea evoluției postrevoluționare a satului în care locuiesc azi, sat al cărui mare avantaj a fost proximitatea unui centru urban mare. Aici nici șomajul nu a lovit atât de tare populația, căci în Timișoara s-a găsit mereu ceva de lucru, și nici retrocedarea pământurilor nu a rămas fără efecte.

Și nici administrația locală nu s-a descurcat prea rău. Spre deosebire de satul meu natal, plasat între dealuri și văi foarte rurale, satul în care stau azi are vad comercial – și cum ar putea să nu aibă? În momentul când aici au început să investească diverse companii multinaționale, ele au construit fabrici, depozite de mărfuri și hipermarketuri pe terenurile întinse de la marginea Timi­șoarei, exact la intrările în oraș. Însă, conform delimitării administrativ-teritoriale, terenurile respective nu aparțineau orașu­lui, ci satelor limitrofe, inclusiv satului meu de azi. Așa că în bugetele locale ale celor patru-cinci sate de lângă Timișoara au început să intre sume consistente din închirierea acelor loturi de pământ, odinioară teren viran sau întreprinderi socialiste falimentare. Cred că e greu să găsești o dovadă mai concretă a avantajelor oferite unui sat de proximitatea unui mare centru urban: în bugetul local al satului unde locuiesc azi intrau – și mai intră – bani frumoși doar pentru că satul se află la marginea Timișoarei. La cincizeci de kilometri depărtare, aceleași terenuri n-ar mai fi adus, probabil, nici un fel de venit.

Odată cu trecerea timpului (și mai ales odată cu intrarea României în Uniunea Europeană), investitorii s-au înmulțit. Acolo, la marginea orașului, s-au ridicat fă­bricuțe, s-au deschis spații comerciale construite pe sute de metri pătrați, s-au construit depozite de mărfuri, au apărut repre­zentanțe auto. Banii din chiriile pentru acele spații, din care o bună parte ajungea tot la adminis­trația locală, s-au înmulțit și ei. Iar atunci când există bani, mulți bani, până și în România risipei tot se mai face câte ceva.

Sigur, e nevoie și de o admi­nistrație cât de cât eficientă, de un primar bun și de funcționari publici eficienți. Într-un sat, mai mult decât într-un oraș, primarul e motorul dezvoltării (sau motivul subdezvoltării). Satul meu a avut, pare-se, și încă are un primar energic, de patru-cinci mandate, care a intuit rapid potențialul comunei pe care o conduce. Numai că – iarăși – într-un alt loc, mai mărginaș, mai îndepărtat de un centru efervescent, orice schimbare în bine se face lent și cu poticneli (dacă se face), oricât de energici ar fi primarul și oamenii lui. E greu să dezvolți sisteme de irigații în deșert sau, ca să vin mai aproape de lumea noastră, să introduci o rețea de apă curentă într-un loc cum este satul meu natal, când până și orașul cel mai apropiat de el (adică la vreo treizeci de kilometri) nu e nici azi alimentat cu apă decât parțial.

În satul meu de azi lucrurile au fost mai simple. La un moment dat, prin accesarea unor fonduri europene, societatea de furnizare a apei din Timișoara și-a extins rețeaua de apă – și apoi pe cea de canalizare – în satele și comunele din jur. Rețeaua de alimentare cu gaz s-a extins și ea firesc, de vreme ce, aflându-se la doi pași de oraș, satul în care locuiesc e aproape o extensie a Timișoarei. Așadar, în câțiva ani, fără prea multe probleme de ordin strategic, satul avea deja apă curentă, rețea de canalizare și alimentare cu gaz. Azi aproape toate locuințele – case sau blocuri – au centrale cu gaz, apă curentă și canalizare, drumurile care leagă satul de oraș au fost asfaltate, s-au asfaltat încet-încet și străzile satului, iar locul a început să atragă rapid locuitori urbani dornici să evadeze din jungla zgomotoasă și poluată a orașului și să locuiască într-un loc cu aer curat, liniște, verdeață. Știți la ce categorie mă refer: orășenii de clasă mijlocie ce își doresc un ritm al vieții mai tihnit – și, în același timp, vor să beneficieze de ceea ce oferă un oraș mare, de care nu se desprind cu totul.

Un model de succes, iată. Atâta doar că succesul ăsta a depins într-o măsură cam mare de marele oraș din apropiere, din care încet-încet a început să se scurgă aici și noua populație, acea clasă mijlocie dornică de verdeață și liniște. E drept că dorințele nu se împlinesc întotdeauna în for­ma pe care ți-o visezi – dar asta-i altă poveste, pentru vremuri mai triste și mai melancolice, de toamnă.